În data de 26 Aprilie a
anului 1518 Martin Luther avea ocazia să își susțină o parte din tezele
proprii în cadrul conventul anual al ordinului călugărilor augustinieni din
Germania. Prin aceasta se declanșează răspândirea publică a ideilor lui Luther
în partea de sud vest a Germaniei. Acest eveniment istoric a fost
comemorat printr-o serie de evenimente de către Biserica Evanghelică din Baden
și de către renumita Universitate Heidelberg. Un act festiv a avut loc în 26 aprilie în Aula Magna din vechea universitate. Rectorul
Bernhard Eitel și episcopul evanghelic Johannes Cornelius Bundschuh au rostit
cuvintele introductive. Decanul Facultății de Teologie dien Heidelberg a
prezentat contextul istoric al Disputei din Heidelberg. Germanistul
Joachen Hörisch și profesoara de teologie sistematică Friederike Nüssel au
încercat să prezinte câștigul adus de această celebră dispută pentru
timpul actual. Duminică 29. Aprilie 2018 simpozionul dedicat acestui eveniment
s-a încheiat cu o slujbă religioasă în catedrala Sfântului Duh din Heidelberg
la care a predicat cea mai cunoscută teoloagă luterană germană a momentului
doamna Margot Käßmann.
Disputa din Heidelberg a fost platforma oferită lui
Martin Luther de către duhovnicul și învățătorul acestuia Johannes von
Staupitz, întâistătătorul călugărilor augustinieni din imperiul german, pentru
a discuta, după metode academice, propunerile de reformă care erau deja vehiculate
în rândul călugărilor augustinieni. Manuscrisul și foile tipărite pentru uzul
celor care trebuiau informați sau care patricipau ca ascultători la
disputa publică nu s-au păstrat. O copie timpurie a acestor documente publicată
în Olanda a fost găsită de către istoricul bisericesc Walther von Loewenich.
Acesta analizează și descrie tezele disputate în Heidelberg în lucrarea
”Theologia Crucis” pe care le cataloghează ca fiind un punct important în
drumul lui Luther spre Reformă.
Întradevăr tezele din Heidelberg bazate pe Sfânta
Scriptură și pe citate din sfinții părinți prezintă o concentrare radicală a
tuturor opiniiilor teologice din lucrările pe care Luther le-a scris până la
acea dată. Luther renunță la gândirea metafizică tradițională care îl
reprezenta pe Dumnezeu drept un motorul omniprezent al mișcării când
afirmă: ”Nu se numește cu bună dreptate teolog acela care vede și înțelege
făptura cea nevăută a lui Dumnezeu prin lucrurile Lui [din cosmos], ci se
numește cu bună dreptate teolog cel care prin ființa văzută și îndreptată spre
lume a lui Dumnezeu[= prin Iisus Hristos] înțelege realitatea concretă a
patimii și crucii [Mântuitorului]. Doar de la Crucea Mântuitorului -
accentuează călugărul augustinian față de toți cei prezenți - se poate obține o
înțelegere potrivită a lui Dumnezeu. Numai atunci când îl vedem pe
Dumnezeu în Hristosul care suferă, în taina Lui cea ascunsă în slăbiciunea și
lipsa de apărare a celui Răstignit îl putem recunoaște cu adevărat.
Dumnezeul cel Răstignit este singurul care inversează prin jertfa sa toate
categoriile puterii și ale afirmării de sine, este singura formă prin care
poate fi receptată realitatea divină. Iar singurul mod prin care ne putem
raporta la acest Dumnezeu a cărui tărie se arată în slăbiciunea maximă a Lui
este actul credinței. Luther întrerupe prin asta alianța dintre puterea
politică și puterea religioasă care stăpânea spațiul public din vremea
antichității târzii. Renunță la teologia gloriei și a biruinței creștinismului
asupra tuturor concurențelor religioase și se (re-)întoarce la teologia crucii.
Această radicalitate a teologiei crucii nu va fi urmărită
însă consecvent nici de Martin nici de bisericile evanghelice care s-au născut din
reforma lui. Doar din revelarea lui Dumnezeu în suferința de pe cruce nu se pot
face nici alianțe cu puternicii veacului de acum, nici nu se poate construi o teologie
istorică pe care să se fi fundatentat în vremea aceea poporul creștin sau
națiunea creștină ori să se poată argumenta în zilele noastre din puct de
vedere teoretic drepturile fundamentale sau drepturile omului. De
la teologia crucii s-a argumentat în apusul creștin doar un lucru: expansiunea
ideologică a unor interese de stăpânire. În cel Răstignit Dumnezeul creștinilor
este de partea celor care au pierdut orice importnță socială și prin Cel
Răstignit Dumnezeu este una cu cei aflați în suferință. Durerea existențială a
morții absolute lui Dumnezeu (pe Cruce) pe care o formuleză fiul unui pastor
evanghelic Friederich Nitzsche este ultima radicalizare a înțelegerii lucrării
lui Dumnezeu plecând de la Persoana lui Iisus Hristos după cum a fost aceasta
prezentată în teologia lui Luther.
Aceaste teze radicale din teologia crucii nu au fost
discutate decât parțial la Heidelberg. Știm aceasta din dintr-un raport adresat
filologului Beatus Rhenanus de către călugărul dominican Martin Bucer,
reformatorul de mai târziu al Straßburg-ului. Cauza acestei ignorări parțiale
nu a fost doar lipsa timpului ci și din cauză că Luther nu a dorit să își
încarce și provoace prea mult ascultătorii.
Martin Bucer a fost extraordinar de încântat de opiniile teologice
exprimate de Luther încât a devenit imediat din adept al lui Erasmus din
Roterdam ucenic al lui călugugărului cerșetor și harismatic din Wittenberg. Același
lucru se poate spune și despre studenții teologi din Heidelberg care au fost
electrizați de tezele lui Luther și care mai târziu au aplicat reformat viața
bisericească cum ar fi: Johannes Breny, Theobald Billicanus, Franz Irenicus, Erhard Schnepf, Martin Frecht, Sebastian
Franck și Sebastian Münster. Prelegerea unică a lui Luther în mănăstirea
augustinienilor din Heidelberg a contribuit la marcarea definitivă a multori
intelectuali din acea epocă care au contribuit la răspândirea acestor idei mai
ales în orașele imperiale.
Textul latin al tezelor poate fi consultat în volumul întâi al ediției critice a operelor lui Luther publicat la Weimar (https://archive.org/details/werkekritischege01luthuoft) paginile 353-355 și pledoaria argumentativă susținută de Luther se poate analiza în cele 20 de pagini care urmează.