În luna aprilie, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului şi măritului marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a
trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de
neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar
când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.
Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat
poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce
se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune
poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă,
a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa
idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu
amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea,
nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea
întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în
trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a
rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare
ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul
în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el
sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui
Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru
sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora
din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi
venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos
Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând
că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După
aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie
şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o
milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe
un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care
erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra
mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit
Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi
când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte
de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai
mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti.
Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă,
slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi
murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el
credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe
bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau,
şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor,
a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el
Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel
ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat:
Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au
sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe
sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte
asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe
Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul,
iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui
Dumnezeu.
Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.
În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o
biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo
mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din
loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul.
Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită
credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp
asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare,
se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să
ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând
numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la
pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul.
Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă
sfântul în chip de voievod, şi-i zise: “De ce eşti tristă, femeie?” Iar
ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise
către femeie: “Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?” Şi ea răspunse.
“De-a dreapta parte a bisericii.” Şi sfântul îndată însemnă marmura cu
degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul
văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce
era despre mare, zise femeii: “Ajută şi tu” şi ridicându-l amândoi, l-au
dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de
ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci
aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat
şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde
trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul
iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie
iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în
locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi
până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru
mărirea sfântului pentru preamărita minune.
Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul
şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic
Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la
ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea
biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit
fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au
luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei
mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care
era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui
Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până
s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic,
tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor
şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci
punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând
praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau
chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la
pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din
robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al
Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a
trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia
rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă
întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din
voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de
necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu.
Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o
clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta
necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin
în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în
Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe
tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul
lor, el a zis: “Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în
Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui,
ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui,
mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru.” Acestea auzindu-le şi
văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă,
au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu,
mărind pe sfântul Său mucenic.
Iata si ce putem citi in articolul Minunea cu biruirea vrajmasului balaur de catre Sfantul Mare Mucenic Gheorghe:
Nu se cuvine, insa, a trece sub tacere si acea vestita minune,
despre uciderea balaurului, pe care a facut-o Sfantul Gheorghe, aproape
de Palestina, patria sa, in partile Sirofeniciei, langa cetatea Beirut,
nu departe de cetatea Lida, unde s-a ingropat trupul acestui mare Sfant
Mucenic. Aceasta minune, pe multe icoane din vechime a fost zugravita,
de cei vrednici de credinta zugravi ai pamantului Palestinei, si despre
ea povestesc si cei ce calatoresc prin Palestina, care arata si locul
acestei minuni, ce s-a facut asa: Era langa cetatea Beirutului, spre
muntele Libanului, un iezer foarte mare, in care era un balaur
infricosator si ucigas, care, iesind din acel iezer, pe multi oameni ii
tragea in iezer si-i pierdea, mancandu-i. Si, de multe ori, poporul,
inarmandu-se spre uciderea lui, era ucis si gonit, ca apropiindu-se de
zidurile cetatii cu suflarea lui cea pierzatoare, umplea vazduhul de
venin purtator de moarte, incat multi se vatamau si mureau si era necaz
si plangere mare in acea cetate, iar oamenii erau necredinciosi si,
impreuna cu imparatul lor, toti erau inchinatori la idoli. Deci,
intr-una din zile, adunandu-se oamenii acelei cetati, au mers la
imparatul lor si i-au zis: “Ce sa facern, ca pierim de balaurul acesta
?” Iar el le-a raspuns: “Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea va voi
spune”. Si prin descoperirea diavolilor, care locuiau in idoli,
pierzatori de suflete omenesti, un sfat ca acesta le-a aratat: ca de nu
vor voi sa piara toti, sa dea in fiecare zi, la rand si cu sorti,
fiecare pe copiii lor, fecior sau fata, spre mancare acelui balaur. Si a
zis: “Daca va veni randul pana la mine, apoi si eu, desi am numai o
fiica, si pe aceea o voi da”. Si oamenii au primit acel sfat imparatesc,
dar, mai ales, diavolesc. Si, astfel legiuind, faceau dupa sfatul si
randuiala aceea: isi dadeau toti cetatenii, mari si mici, pe copiii lor
balaurului, in fiecare zi spre mancare, punand pe malul acelui iezer pe
fiii si fiicele lor, cate unul, infrumusetandu-i cu buna podoaba, desi
le era jale si plangeau mult pentru ei, iar balaurul acela, iesind, ii
apuca si-i manca. Iar, daca le-a venit randul la toti oamenii cetatii
aceleia, au mers la insusi imparatul, si i-au zis lui: “Iata, imparate,
noi toti dupa sfatul si hotararea ta, am dat pe copiii nostri
balaurului, dar acum s-a sfarsit randul; deci, acum, ce ne mai
poruncesti sa facem ?” Raspuns-a imparatul: “Voi da si eu pe fiica mea,
macar ca numai pe ea o am, iar, dupa aceea, ce ne vor descoperi, iarasi,
zeii, eu va voi spune”. Deci, imparatul, chemand pe fiica sa, i-a
poruncit sa se impodobeasca cu buna cuviinta si a plans mult cu toata
casa sa, neputand sa strice randuiala aceea. Iar el cu ai sai, privind
din inaltimea palatului cu ochii plini de lacrimi, o petreceau. Si,
fecioara, fiind pusa pe malul iezerului, la locul cel obisnuit, sta
acolo, tanguindu-se si asteptand sa iasa balaurul si sa o manance. Insa,
din purtarea de grija a lui Dumnezeu, Care vroia sa izbaveasca cetatea
aceea de pierzania trupeasca si sufleteasca, a venit acolo Sfantul mare
Mucenic Gheorghe, ostasul Imparatului ceresc si, vazand pe acea fecioara
stand pe mal si mult plangand, a intrebat-o pe ea de ce sta acolo si
plange asa ? Iar ea i-a zis lui: “Bunule voinic, degraba fugi de aici cu
calul tau, ca sa nu mori impreuna cu mine”. Iar Sfantul a grait catre
dansa: “Nu te teme, fecioara, ci spune-mi mie ce astepti ? Nu ma voi
duce, pana ce nu-mi vei spune adevarul. Pentru ce o zabovesti aici si
plangi ? Si pe cine astepti ?” Deci, i-a spus lui fecioara toate, pe
rand, despre balaur si despre ea. Si a zis catre dansa Sfantul Gheorghe:
“Nu te teme, fecioara, ca eu intru numele Domnului meu, Dumnezeului
celui viu si adevarat, te voi izbavi pe tine de la balaur”. Iar ea i-a
raspuns “Bunule voinic, nu dori sa pieri cu mine, ci fugi si te
izbaveste de moartea cea amara, ca nici pe mine nu ma vei izbavi de
inghitirea balaurului, dar tu vei pieri”. Acestea graindu-le fecioara,
catre Sfantul, acel balaur infricosator s-a aratat, iesind din iezer, si
se apropia de obisnuita lui mancare. Pe acesta vazandu-l, fecioara a
racnit cu mare glas, strigand: “Fugi, omule, iata, balaurul vine !” Iar
Sfantul Gheorghe s-a insemnat cu chipul crucii si a chemat pe Domnul,
zicand: “In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”. Si s-a
repezit cu sulita asupra balaurului. Deci, invartind sulita, l-a lovit
pe acela in gatlej si, ranindu-l l-a culcat la pamant, iar calul calca
balaurul cu picioarele. Dupa aceea, Sfantul a poruncit fecioarei sa lege
pe balaur cu braul si, ca pe un caine, sa-l duca in cetate. Iar
poporul, privind, a inceput a fugi de frica. Iar Sfantul a zis catre
dansii: “Nu va temeti, ci nadajduiti si credeti in Domnul Iisus Hristos,
ca El m-a trimis la voi, ca sa va izbavesc de balaur”. Si a ucis
Sfantul pe balaurul acela cu sabia, in mijlocul cetatii. Apoi,
scotandu-l din cetate, l-au ars in foc. Atunci imparatul cetatii si tot
poporul au crezut in Hristos si au primit Sfantul Botez. Si erau cei
botezati ca la douazeci si cinci de mii, afara de femei si de copii. Si
s-a zidit in acel loc o biserica mare si preafrumoasa, cu hramul
Preasfintei Fecioare, Nascatoare de Dumnezeu si in cinstea Sfantului
purtator de biruinta, Gheorghe, care, precum a izbavit pe fecioara de
balaurul cel vazut, asa pazeste fara prihana Biserica lui Hristos si pe
tot sufletul credincios, cu ajutorul sau. Dumnezeului nostru, slava, in
vecii vecilor. Amin.
Mittwoch, 23. April 2014
Donnerstag, 3. April 2014
Canonul cel Mare
La Denia
din Joia săptămânii a cincea se oficiază în Biserica Ortodoxă slujba Canonul
cel Mare. Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul († circa 740
d.Hr.), este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de
necesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de
importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră. Despre autorul Canonului,
despre valoarea şi aplicabilitatea sa în lume vom aminti câteva lucruri în cele
de mai jos.
Din punct
de vedere al structurii, acest canon este un imn liturgic alcătuit din multe
stihiri (peste 250), organizate în nouă cântări. Fiecare cântare începe cu un
irmos (o strofă care dă tonul pentru stihirile care urmează) şi se încheie cu
două laude de cinstire, una adresată Sfintei Treimi şi una către Maica
Domnului. Acest imn mai este cunoscut şi sub denumirea de „Canonul Mare”, nu
doar pentru numărul mare de stihiri, ci şi pentru profunzimea învăţăturilor
teologice. Bogăţia şi frumuseţea canonului reprezintă pentru credincioşi un
îndemn la pocăinţă şi la meditaţie biblică. În special, sunt evocate numeroase
personalităţi ale Vechiului Testament care I-au slujit lui Dumnezeu cu mult
devotament; astfel, credincioşii sunt îndemnaţi să fie primitori ca Avraam, să
fie răbdători ca Iov, să fie ostenitori ca Iacob pentru împlinirea dorinţelor
pe care le au, să fie postitori asemenea lui Moise.
Andrei Criteanul
Autorul
Canonului, Sfântul Andrei Criteanul, s-a născut în Damascul Siriei, în jurul
anului 660 d.Hr. Adolescent fiind încă, şi-a început viaţa monahală la
Mănăstirea Sfântului Sava din pustiul Iudeii, din Ierusalim. Mai târziu a mers
la Constantinopol ca reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului. În
Constantinopol s-a îngrijit de tineri până la data când a fost ales mitropolit
al Gortinei, localitate din Insula Creta - Grecia. În anul 712, la presiunea
împăratului bizantin şi împotriva voinţei sale, a fost în partida monotelistă,
dar a retractat mai apoi. Moare în anul 740 în localitatea Eresso, din Insula
Lesbos - Grecia. Amintirea lui se face în fiecare an la data de 4 iulie.
Opera Sfântului Andrei Criteanul
Sfântul
Andrei Criteanul a fost un bun orator şi poet. Ca orator a scris Omilii la
diferite sărbători, prezentând pentru prima dată sistemul sărbătorilor. Însă
cea mai importantă specie de poezie creştină pe care a redactat-o a fost
Canonul, o nouă speţă a poeziei bisericeşti mult mai lungă în comparaţie cu
cele ale Sfântului Ioan Damaschin (opt sau nouă bucăţi poetice cu structură şi
melodie proprii). A scris idiomele, canoane la Învierea Dreptului Lazăr, la
Duminica Mironosiţelor, la Naşterea Maicii Domnului, la zămislirea Sfintei Ana
etc., creaţii din care se inspiră masiv Sfântul Teodor Studitul. A scris şi un
mic poem de 128 trimetri iambici în care-şi exprimă adeziunea la hotărârile
Sinodului VI Ecumenic, din anul 651.
Opera clasică
a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil
prin profunzimea evlaviei şi a pocăinţei. Canoanele liturgice au apărut la
sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind în
mare măsură imnurile liturgice numite condac. Sfântul Andrei Criteanul a fost
considerat drept 'părintele canoanelor', fiind deci primul alcătuitor de
canoane şi iniţiatorul acestei specii imnografice în Biserica grecească. Însăşi
titulatura de 'cel mare' subliniază întinderea acestuia, un poem vast de 250 de
strofe, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala
Bisericii.
Citit în
primele patru zile din întâia săptămână a Postului Mare şi integral în Joia din
săptămâna a cincea, Canonul cel Mare, datorită gândurilor înălţătoare pe care
le transmite, temelor necesare în viaţa fiecăruia (smerenia, pocăinţa,
străpungerea inimii), precum şi a profunzimii sale, devine un îndreptar şi un
îndrumar pentru viaţa noastră. Conţinutul Canonului Mare este unul
duhovnicesc, un profund dialog al omului păcătos cu propria conştiinţă, care-i
atrage atenţia asupra celor săvârşite. Se poate observa alternanţa a două
planuri: sufletul păcătos care-şi plânge păcatele pentru că nu a urmat calea
drepţilor, ci a urmat largul drum al rătăcirii şi care din străfundurile inimii
strigă: „Iartă-mă! Păcătuit-am la cer şi înaintea Ta!”, şi cel al fiinţelor
umane ajunse la starea de îndumnezeire, prin pocăinţă.
Canonul cel Mare - unirea Testamentelor
În Canonul
cel Mare se poate observa direct îmbinarea dintre Vechiul şi Noul Testament, o
urcare şi o revenire permanentă la început. Prin unirea în Canonul cel Mare a
troparelor vetero şi neo-testamentare, Andrei Criteanul arată că Vechiul
Testament nu se împlineşte decât în Noul Testament şi, prin urmare, omul se
întregeşte în Adam cel nou, Mântuitorul Iisus Hristos. Puntea de legătură
reprezintă profeţii, prezentaţi adesea ca fiind cei care au trezit din nou
conştiinţa venirii unui Răscumpărător şi au încercat adesea întoarcerea
poporului ales. Din simpla observare a izvoarelor folosite la elaborarea
Canonului vom observa cu cât rafinament a unit Sfântul Andrei Criteanul
teologia vetero-testamentară de cea neo-testamentară.
În Canonul
cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul nu avem de-a face cu două testamente
separate, ci cu unul singur care leagă ambele părţi, pentru că unitatea este
nedespărţită. Deşi foloseşte un număr extrem de mare de citate din Pentateuh şi
în special din Cartea Facere, Andrei Criteanul acoperă întreaga perioadă vetero-testamentară.
Ceea ce este mai interesant este faptul că în citatele neo-testamentare Sfântul
Andrei Criteanul foloseşte cu predilecţie textele celor patru Evanghelii - şi
în special textele Evangheliei lui Luca, Apostolul umanităţii - şi mai puţin
celelalte scrieri. De la cântarea a 8-a, citatele vetero-testamentare dispar cu
totul, abundând acum citatele neo-testamentare, precum şi câteva aluzii la
kerigma apostolică. Prin raportarea continuă de la Vechiul Testament la Noul
Testament omul este chemat să treacă puntea de la cel vechi la cel nou, de la
omul cel păcătos şi înstrăinat de Dumnezeu la făptura cea nouă în Iisus
Hristos.
Despre frumuseţea Canonului
Referindu-se
la frumuseţea şi importanţa sa, teologul grec Ioannis Fountoulis a scris
următoarele: „(Canonul cel Mare) nu este nimic mai mult decât un cântec de
lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale. Poetul se găseşte la
sfârşitul vieţii sale. Simte că zilele lui sunt puţine, viaţa lui a trecut.
Meditează la moarte şi la judecata dreptului Judecător, care-l aşteaptă. Vine
să facă o retrospecţie, o trecere în revistă a duhului lumii. Se aşază ca să
discute cu sufletul său. Însă darea de seamă nu este încurajatoare. Lanţul cel
greu al păcatului îl strânge. Conştiinţa îl verifică. Şi poetul plânge mereu
pentru prăpastia faptelor sale rele. În plânsul acesta se ia la ceartă cu
retrospecţia din Sfânta Scriptură. Însă legătura plânsetului cu Scriptura este
foarte naturală. Ca om al lui Dumnezeu, poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca
să îşi evalueze destinul său.
Cercetează
unul câte unul modelele sfintei cărţi. Rezultatul comparaţiei este de fiecare
dată groaznic şi cauză a noilor bocete. A imitat toate faptele rele ale tuturor
personajelor istoriei sfinte, însă nu şi faptele cele bune ale sfinţilor. Nu îi
rămân decât pocăinţa, zdrobirea şi refugiul în mila lui Dumnezeu. Şi aici
deschide perspectiva optimistă a poetului. A găsit pocăinţa la uşa Paradisului.
Nu are să prezinte fructele pocăinţei; oferă însă lui Dumnezeu inima sa
zdrobită şi sărăcia duhului său. Modelele biblice: al lui David, al vameşului,
al desfrânatei şi al tâlharului îl încurajează. Judecătorul se va milostivi şi
de acesta, care a păcătuit mai mult decât toţi oamenii”.
(Informaţii
preluate din Ziarul Lumina; Sursă bibliografică de referinţă: Dimitrios Tsamis,
Ekklisiastiki grammatologia, Editura 'Pournara', Thessalonic, 2001, pp. 204-5;
Ioannis Fountoulis, Megas Kanon, în: 'Logiki Latreia', Patriarhon Idrima
Paterikon Meleton, Thessalonic, 1971, pp. 55-62; Pr. Ioan G. Coman,
„Patrologia, Sfânta Mănăstire Dervent”, 1999, p. 194)
Labels:
Credinţa,
Noul Testament,
Pocăinţă,
Post,
Rugăciune,
Vechiul Testament
Abonnieren
Posts (Atom)