In memoriam Anton Durcovici

Anton Durcovici (* 17 mai 1888, Bad Deutsch-Altenburg, în imperiul Austroungar - † 10 decembrie 1951, Sighet) a fost un episcop romano-catolic de Iași între anii 1947-1949. A fost arestat de Securitate la data de 26 iunie 1949 și a murit în închisoarea de la Sighet, în urma tratamentului inuman la care a fost supus acolo. În data de 17 mai 2014 a fost trecut în rândul mucenicilor în cadrul unei slujbe religioase oficiate de cardinalul Angelo Amato la Iași. Episcopul Anton Durcovici este sărbătorit în România la 10 decembrie, ziua martiriului său.

Biografie

Anton Durcovici s-a născut la data de 17 mai 1888, în localitatea Bad Deutsch-Altenburg din Austria Inferioară, fiind al doilea copil al soților Francisc Durkowitsch (austriac / lucrător la cariera de piatră) și Maria Durkowitsch (croată, născută Mittermaier). La vârsta de șase ani rămâne orfan de tată care a decedat ca soldat în războiul bosniac din 1878 și a emigrat împreună cu mama și fratele Franz la Iași, unde a frecventat cursurile școlii slementare a parohiei catolice. S-a transferat la o școală din Ploiești și apoi la București, unde s-a înscris ca elev la Școala Arhiepiscopală „Sf. Andrei” (1898-1901), Condusă de Congregația Frații Școlilor Creștine, și Liceul „Sfântul Iosif” (1901-1906). La 1 septembrie 1901, este primit de către arhiepiscopul Raymund Netzhammer în Seminarul mic din București, la recomandarea pr. Lucius.

La data de 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma pentru a-și continua studiile teologice la colegiul „De Propaganda Fide” (1906-1911). Ca o încununare a anilor de studii, în perioada 1910-1911 a obținut doctoratul în filosofie de la universitatea „Toma de Aquino”; în anul 1911 a obținut doctoratul în teologie de la Universitatea Urbaniană, precum și licența în drept canonic de la Universitatea Gregoriană. A fost sfințit preot în ziua de 24 septembrie 1910 în Bazilica „San Giovanni in Laterano”, cu o dispensă canonică de 20 de luni.

Revenit în țară la 29 iulie 1911, a fost timp de mai mulți ani profesor de religie la Liceul „Sf. Iosif” din București și a activat ca administrator parohial la Tulcea. Pentru simplul motiv că era cetățean austro-ungar a fost arestat de ziua intrării României în Primul Război Mondial, în data de 27 august 1916, și închis împreună cu ați preoți catolici, între care s-a numărat și Ioan Bălan, într-un lagăr din Moldova. Ulterior a fost eliberat de regele Ferdinand I. S-a întors la București, unde a fost numit preot vicar la parohiile din Târgoviște și Giurgiu, precum și profesor de religie la Liceele „Sf. Iosif” și „Sf. Andrei” din București. Apoi a fost și rector al capelelor școlilor catolice, predicator la biserica „Sf. Maria a Darurilor”, președinte al Asociației Mariane de bărbați și tineri din București. În anul 1919 preotul Anton Durcovici a fost nominalizat drept candidat pentru funcția de episcop de Iași. În funcția de episcop a fost numit Alexandru Cisar.

După Primul Război Mondial a ocupat diferite funcții în cadrul Arhidiecezei de București: profesor și rector al Seminarului Teologic Arhidiecezan „Sf. Duh” (1924-1947), vicar general al Mitropoliei Romano-Catolice de București (1935-1947) și canonic al aceleiași arhidieceze. De asemenea a fost jude-prosinodal în tribunalul arhidiecezan din București, examinator prosinodal, prelat papal, numit de papa Pius al XI-lea. A fost decorat de regele României cu Ordinul național „Steaua României”, în grad de ofițer. A înființat revista „Farul nou”, la care au colaborat între alții Gala Galaction și Nichifor Crainic. Anton Durcovici a fost rector și al Institutului Teologic Romano-Catolic „Sf. Iosif” din Iași în perioada 1944-1945 când, din cauza războiului, Institutul a fost mutat la București în cadrul Seminarului în fruntea căruia Anton Durcovici se afla deja din 1924. Vorbea la perfecție româna, germana, latina, franceza, italiana și maghiara.

Episcop romano-catolic de Iași

În înțelegere cu guvernul României și conform Concordatului din 1927, încheiat între Sfântul Scaun și Statul Român, papa Pius al XII-lea l-a numit în data de 30 octombrie 1947 pe preotul Anton Durcovici în funcția de episcop romano-catolic de Iași. A fost consacrat la 5 aprilie 1948 în Catedrala "Sf. Iosif" din București de către pro-nunțiul apostolic Gerald Patrick O'Hara (episcop de Savannah-Georgia, Statele Unite ale Americii) și înscăunat în Catedrala din Iași la 14 aprilie același an. Ca motto pe stema episcopală și-a ales textul: „Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul“ (Beatus populus cuius Deus Dominus) (Ps. 143, 15). În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iași, episcopul Durcovici a desfășurat o activitate pastorală istovitoare, vizitând parohiile din Moldova și îndemnându-i pe credincioși să-și păstreze credința. Astfel, gândindu-se la timpurile care aveau să vină când mulți dintre credincioși vor rămâne fără preoți, el orânduiește ca în fiecare seară în toate bisericile să se repete două-trei întrebări din catehism cu tot poporul. Din cauza întreruperii relațiilor diplomatice dintre Guvernul României și Sfântul Scaun, prin denunțarea Concordatului din anul 1929, episcopul Durcovici a avut multe de îndurat din partea regimului comunist. După "punerea în retragere" forțată a arhiepiscopului Alexandru Cisar în septembrie 1948 și trimiterea acestuia cu domiciliu forțat la Orăștie, conducerea Arhidiecezei de București a fost încredințată de către Sfântul Scaun lui Anton Durcovici, ca administrator apostolic. În timpul evenimentelor dramatice din 1949, episcopul Durcovici a dat dovadă de mult tact în îndrumarea preoților și a sătenilor pentru respectarea liniștii și a păcii, ferindu-se astfel de a provoca autoritățile comuniste. Cazul Durcovici rămâne unul dintre cele mai dramatice din istoria Bisericii Romano-Cartolice din România. Perioada 1948-1949, în care s-a aflat la conducerea Diecezei de Iași, a fost una de confruntare deschisă cu regimul comunist, iar episcopul Durcovici și-a făcut pe deplin datoria. Astfel, el a inițiat unele acțiuni menite să asigure continuitatea Bisericii, acțiuni bazate pe îndemnul adresat credincioșilor de a păstra credința catolică și legăturile de fidelitate cu Sfântul Scaun. Securitatea i-a întocmit dosare de urmărire informativă și un dosar de urmărire penală, urmărindu-l pas cu pas. În notele informative redactate sunt prezentate numeroase acuzații aduse episcopului Anton Durcovici, cu scopul de a-l incrimina și trimite în fața unui tribunal militar. Episcopul era calificat drept un dușman al regimului comunist și coordonator al rezistenței anticomuniste din partea Bisericii Catolice din România. La data de 11 ianuarie 1949, ofițerii Securității din Iași, N.A. Pandelea și A. Nussem au propus arestarea episcopului A. Durcovici pe motiv că devenise “o piedică în drumul spre socialism”.

Martiriul episcopului Durcovici

În după-amiaza zilei de 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre localitatea Popești-Leordeni pentru a administra taina miruirii la 200 copii, a fost lovit și băgat forțat într-o mașină a Securității, împreună cu preotul prof. Rafael Friedrich, rectorul Seminarului Arhidiecezan din București. A fost depus în arestul central al Securității din București, unde a fost anchetat timp de aproape un an, fiind bătut și maltratat. În iunie 1950, este transferat la Penitenciarul Jilava. În această perioadă, este condamnat în lipsă la „închisoare administrativă“ de către o comisie militară alcătuită din generalii Alexandru Nicolschi și Vladimir Mazuru.[4] În închisorile comuniste, scria recent istoricul catolic american Robert Royal, episcopul "a fost maltratat (...) într-o asemenea măsură, încât în momentul în care a fost azvârlit dezbrăcat într-o celulă devenise de nerecunoscut". Aflat în captivitate, el și-a susținut cu mult curaj nevinovăția, declarând: "De la început și până în ziua arestării mele, am căutat să îndeplinesc îndatoririle mele religioase de episcop catolic și am înlăturat din faptele și cuvintele mele orice politică, având drept scop de a călăuzi clerul și credincioșii catolici pe drumul mântuirii sufletelor, îndemnându-i în credința lor religioasă" [5]. Episcopul Anton Durcovici a ajuns pe data de 17 septembrie 1951 la Închisoarea Sighet. După cum notează un martor: „Spre miezul nopții, un trup scheletic, dezbrăcat, plin de răni și sânge, a fost aruncat într-o celulă unde se mai aflau 15 suflete chinuite. În fața acestei scene, pr. Friedrich s-a repezit cu o pătură și l-a acoperit. Din cauza durerilor și a gerului, episcopul Durcovici n-a putut dormi și în acea noapte a mai găsit tăria să încurajeze pe sărmanii deținuți, zicându-le: «Duceți crucea Mântuitorului care S-a răstignit pentru păcatele noastre, căci va veni ziua învierii și pentru mult încercatul popor român». A fost apoi luat și dus într-o celulă singur unde a murit la 10 decembrie 1951“.

A doua zi a fost luat și aruncat dezbrăcat și singur într-o celulă strâmtă (celula 13), fără lumină, fără căldură, fără aerisire. Pe data de 9 decembrie, preoții Rafael Friedrich și Ioan Ploscaru, care aveau celulele vecine, au interceptat ultimele cuvinte rostite în latinește de episcop: "Antonius episcopus! Orate pro me ut non dificiare: morior fame et siti; da mihi absolutionem; Antonius moribundus!" (Anton episcopul, rugați-vă pentru mine să nu cedez; mor de foame și de sete; dă-mi dezlegarea; Anton în agonie!).

Episcopul Durcovici a murit în noaptea de 10/11 decembrie 1951 în închisoarea comunistă de la Sighet, după ce torționarii săi, la ordinul liderilor regimului comunist, i-au refuzat hrana și apa de băut. În actele Securității apare următoarea constatare cu ocazia morții episcopului martir: “Durcovici Anton a decedat în luna decembrie 1951 la Dunărea. Dosarul Dur(covici) trebuie predat la A.S. (Arhiva Securității), B.3 (Biroul 3). Semnalat la Cabinet că a decedat! Trupul episcopului martir a fost preluat de directorul închisorii, Vasile Ciolpan, și îngropat în Cimitirul Săracilor din Sighet. Moartea episcopului a fost mult timp ținută secretă de către autorități. Efectul avea să fie însă contrariu, iar episcopul nu a fost niciodată dat uitării. În plină teroare comunistă, la 12 ianuarie 1954, respectiv 7 iulie 1955, preoții Traian Jovanelli și Petru Pleșca cereau eliberarea din închisoare a episcopului Durcovici, neștiind că el murise . În ultimii ani ai regimului comunist, dosarul de canonizare a episcopului Durcovici era deja în curs, fiind date publicității și primele informații privitoare la viața și martiriul său.

După anul 1990 episcopul Petru Gherghel a revigorat aceste preocupări, demarând cercetările istorice privind viața și activitatea episcopului martir. La data de 25 martie 1997 a fost deschis procesul de canonizare în faza diecezană, iar în septembrie 1999 dosarul complet a fost înaintat Congregației pentru Cauzele Sfinților din Roma. În data de 31 octombrie 2013 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului slujitorului lui Dumnezeu Anton Durcovici, ucis în ură față de credință în închisoarea de la Sighet.

Academia Teologică de pe lângă Institutul Teologic Romano-Catolic "Sf. Tereza" din București poartă numele episcopului Anton Durcovici. Iar episcopia romano catolică din Iași are o arhivă publică referitoare la Durcovici care poate fi accesată aici.

Code of Conduct după .... Benedict de Nursia

După cum știți nu sunt un entuziast susținător al Codurilor de Conduită din IT în special din pricina problemelor cauzate la GitHub, Ruby și Linux.LA GitHub dezastrul a fost mare datorită confruntării deschise între inițiatorii GitHub și Distributed Denial of Women. Dar o știre mi-a atras atenția: Autorul SQLite a anunțat un cod de conduită. Se pare că avem oameni care s-au săturat să fie tocați la cap despre necesitatea unui conduită. Așa că au adaptat unul mai vechi, chiar foarte vechi, la vremurile noastre ! După ce a fost încurajat de clienții să adopte un cod de conduită scris, dezvoltatorul SQLite ales să definească un con care să guverneze interacțiunile dintre dezvoltatori, ale dezvoltatorilor cu clienții lor, precum și cu toți ceilalți membrii ai comunității de utilizatori SQLite în conformitate cu normele definite în capitolul 4 din Regulile Monahale ale Sfântului Benedict de Nursia. Acest cod de conduită compilat după izvoarele orientale ale Sf. Vasile Cel mare și-a dovedit eficacitatea în reglementarea vieții și muncii comunitare a multor mănăstiri apusene și a servit drept normă pentru mai multe coduri de drept civil încă din vremea lui Carol cel Mare.

Aceaste reguli sunt stricte și nimeni nu poate să le îndeplinească perfect. Toleranța este activă doar în cazul abaterilor minore .Fiecare membrul al comunității trebuie să se desăvârșească în ascultare, tăcere și smerenie.

După părerea mea acesta este un cod de interes cu ajutorul căruia toți pot trăi liniștiți în internet. Mai ales cu tăcerea și smerenia. Detalii aveți aici: https://www.sqlite.org/codeofconduct.html

Citește Evanghelia Sf. Apostol Luca!!!

O recomandare de lectură la pomenirea Sfântului Evanghelist:

Citește-l pe LUCA!!!!!

Fără evanghelia scrisă de el nu ar exista relatarea Nașterii Domnului, nici pilda Samarineanului milostiv. Ce ar fi Noul Testament fără Sf. Apostol Luca? El este de asemea considerat și cel mai bogat / avut dintre evangheliști.

Care dintre cei patru evangheliști este favoritul dvs. personal? Cei mai mulți teologi îl pomenesc fără să clipească pe Sf. Evanghelist Ioan, cel care provoacă cel mai mult din punct de vedere intelectual. Pacifiști îl iubesc pe Sf. Apostol Matei .... din cauza Predicii de pe Munte. Iar istoricii îl apreciază pe Sf. Apostol Marcu pentru că relatarea lui este cea mai apropiată temporar de evenimentele care au avut loc pe vremea Mântuitorului. Însă mare marea majoritate a credincioșilor obișnuiți ar numi, probabil, un alt nume: Luca, evanghelistul care ne relatează scena Nașterii Domnului și minunatele evenimente din perioada Crăciunului, evanghelist a cărui pomenire este serbată în lumea creștină astăzi, 18 octombrie.

Chiar și începutul Evangheliei îl face pe Sf. Apostol Luca ușor de citit: el este esingurul dintre cei patru evangheliști care are doar o scurtă prefață pentru cititor copiată după exemplul autorilor greci și romani ai antichității. Evanghelia este dedicată unuia care se consideră prietenul lui Dumnezeu și era un membrul de seamă al comunității creștine: preaputernicul Teofil . El Sf. Apostol Luca a decis să pună pe hârtie ”după ce a urmărit toate cu de-amănuntul de la început” asfel încât cititorul să fie convins de temeinicia învățărutii transmise și în care destinatarul Teofil a fost deja [bine] instruit. . În al doilea capitol, Sf. Apostol Luca ne relatează detaliat nașterea lui Ioan Botezătorul și a Mântuitorului Hristos, ultima cu ieslea Betleemului, cu îngeri și cu păstori. O narațiune pe cât de populară pe atât de bine gândită din punct de vedere teologic.

Să-l comparăm pe Sfântul Apostol Luca cu ceilalți evangheliști: Primul capitol din Evanghelia lui Ioan se poate înțelege doar dacă ai făcut măcar un seminar introductiv în ”Platonismul Mijlociu”, Evanghelia Sf. Matei plictisește printr-un șir de strămoși ai lui Iisus care provin din Avraam, iar cea a lui Marcu cheamă imedial la pocăință înainte de a relata despre subiectul principal. În iconografie și artă Sf. Luca ne este prezentat cu un taur care îl simbolizează. De fapt nu se știe foarte mult despre el. Nu e sigur din punct de vedere științific nici că l-a chemat Luca. Sigur este că a scris și lucrarea Faptele Apostolilor și că nu l-a cunoscut pe Hristos personal.

Probabil că Luca nu era din Palestina. Conform celor mai mulți cercetători biblici, Evanghelia după Luca datează din jurul anului 90 după Hristos. Locul în care a fost aceasta scrisă e neclar. Ea ar fi putut apărea în Antiohia, Efes, Cezarea, Asia Mică sau Roma. Într-o anumită măsură, este clar că autorul nu este din Palestina. Există câteva greșeli în descrierile geografice care nu ar fi fost făcute de un cunoscător al locurilor. Evanghelia este asociată mai întâi în jurul anului anul 150 d.Hr. cu numele sfântului Apostol Luca. Acest Luca este identificat aici cu apropiatul Sfântului Pavel, menționat în Faptele Apostolilor și presupus a fi doctor. Publicul pentru care a scris Luca era o comunitate majoritară creștină provenită dintre neamurile păgâne. S-a ajuns la această concluzie deoarece traduce din ebraică în greacă termeni semitici clasici: unde Sf. Marcu scrie ”Rabbi” el utilizează termenul grec ”Învățătorule”. Sf. Luca a copiat și preluat informațiile asemeni altor evangheliști. În antichitate, nu era o rușine să te inspiri din alte izvoare, dimpotrivă prin preluarea altor surse creștea autoritatea lucrării proprii. Astfel, Luca a preluat multe pasaje din Evanghelia după Marcu și dintr-o altă sursă pe care și Matei o folosea. Deoarece această sursă conține în principal parabole și alte cuvinte ale lui Iisus, ea este numită în studiile biblice de specialitate "Sursa Q / Logienquelle Q".

Un evanghelist pentru cei bogați?

Deosebite sunt relatările și pildele pe care doar Sf. Luca le are. Cercetarea Biblică din Occident le-a definit printr-un termen ciudat: "Sondergut" (=bun deosebit). În afară de relatarea Nașterii Domnului apare la Sf. Apostol Luca în mod exclusiv și pilda Samariteanului milostiv. Deoarece el se adresează în primul rând bogaților din comunitatea creștină, Sf. Apostol Luca este uneori considerat un evanghelist pentru persoanele cu venituri mari. Cu toate acestea un predicator bun nu prea are cum evita critica la adresa bogaților indiferenți care vin la predică cu Audi Q7 și Rolex (mărcile sunt doar exemple alese aleator) când își construiește predica pe relatarea Sf. Apostol Luca, în timp ce prin Evanghelia Sf. Matei le poate deschidecu delicatețe ușa din dos și sutașilor și vameșilor și oligarhilor și altora. Dacă Sf. Apostol Matei spune în Predica de pe Munte, ”Fericiți cei săraci cu duhul” Sf. Apostol Luca spune sec: ” Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu.”

Chiar și în alte texte bogăția și sărăcia joacă un rol important în comunitatea creștină prezentată de Sf. Apostol Luca. Situația s-a născut dintr-un dat istoric datorită extinderiii creștinismului și la cercurile sociale mai bogate. Iisus îi spune tânărului bogat în Evanghelia Sfântului Luca să vândă totul și să împartă săracilor și apoi să Îl urmeze. Această parabolă care prezintă imaginea tânărului întristat o contrapune evanghelistul imaginii ideale a comunității creștine primare unde fiecare renunță la averile proprii și pune totul la îndemâna comunității. Este deci Sfântul Luca un evanghelist al săracilor? Un erudit în știința Noului Testament Udo Schnelle din Wittenberg descrie – ca înțeleptul rege Solomon – evanghelia Sf. Luca: „o evanghelie scrisă pentru cei bogați în favoarea celor săraci“ .

Caracteristic Sf. Apostol Luca este interesul acestuia – care nu se regăsește la nici un alt apostol – pentru istorie. La început a fost denumit chiar drept ”primul istoric creștin” și relatarea Nașterii Domnului argumentează suficient această denumire. El vorbește precis despre recensământul fiscal ordonat de împăratul Augustus cât și despre un anume Quirinius, guvernator și ocârmuitor al Siriei la acel moment. Astfel, Luca conectează istoria lui Iisus cu istoria sa și devine inventatorul istoriei mântuirii, adică o reflecție teologică asupra istoriei.

Acest lucru a devenit necesar după membrii comunităților creștine au devenit din ce în ce mai conștienți de faptul că sfârșitul lumii și a doua venire a lui Iisus Hristos nu va mai avea loc în vremea propriei vieți. Sf. Evanghelist Luca este și evanghelistul Bisericii: transmiterea nealterată a Tradiției este pentru el una din temele centrale. Ca nici un alt evanghelist este atras într-o dispută pe teme de credință ceea ce a făcut pe cercetătorii protestanți din ultimele decenii să îl acuze de ”catolicism timpuriu”. Astăzi Sf. Apostol Luca nu mai este un motiv de conflict între savanții ortodocși, catolici și protestanți . Tradițiile vechi populare din țările vestice amintesc că la pomenirea Sf. Luca se dădeau vacilor bucăți de hârtie sfințite scrise cu versete din Evanghelia după Luca pentru a le păzi de boli și accidente. Și oamenilor bonlavi incurabil sau femeilor care trecuseră prin nașteri deosebit de greli li se dădeau pastiluțe făcute din ghemotoace de hârtie scrise cu versete din Evanghelia Sfântului Luca și sfințite de preot. Mai bine decât a ingurgita astfel de pastiluțe mestecate de alții ar fi bine să lecturăm întreaga Evanghelie a lui.

Citiți-l pe Luca! Se merită! Și nu durează decât două ore!!!!!

Rușii părăsesc Conferința Episcopilor Ortodocși în Germania

După ruperea comuniunii euharistice dintre Moscova și Constantinopol rușii părăsesc Conferința Episcopilor Ortodocși în Germania.

Luni, Biserica Ortodoxă Rusă a anunțat ruperea comuniunii euharistice cu Patriarhia Constantinopolului. Marți, episcopii ortodocși ruși din Germania pun în practică dispozițiile Moscovei și părăsesc Conferința Episcopilor Ortodocși din Germania.

Cei trei episcopi ortodocși ruși din Germania s-au retras din Conferința Episcopilor Ortodocși din Germania (OBKD). „Din nefericire,trebuie să suspendăm în mod provizoriu colaborarea noastră cu OBKD“, a declarat arhiepiscopul Mark Arndt, întâistătătorul eparhiei germane a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor [Rusiei]. Arhiepiscopul Mark a spus într-un interviu acordat marți, la Munchen Agenției de Știri Catolice (KNA):"[Întreruperea colaborării] este foarte durerosă, dar nici nu putem să aprobăm indirect campania pornită împotriva ortodoxiei în Ucraina și Rusia". Prin aceasta, episcopii ruși din Germania urmează o decizie a conducerii Bisericii Ortodoxe Ruse. Biserica Rusă a dispus încă din luna septembrie ca episcopii ruși să înceteze orice colaborare cu organizațiile bisericești aflate sub conducerea clericilor din Patriarhatul de la Constantinopol. Biserica Ortodoxă Rusă protestează astfel împotriva inițiativei Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol de a forma o biserică autocefală în Ucraina prin ignorarea totală a teritoriului canonic rus.

Intreruperea comuniunii euharistice

Biserica Ortodoxă Rusă a anulat luni orice comuniune liturgică cu Patriarhul din Constantinopol din cauza disputei legate de autocefalia ecleziastică din Ucraina. Prin aceeastă hotărâre se adâncește ruptura dintre principalele centre de putere ale creștinismului ortodox. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a decis că „este imposibil să continue comuniunea euharistică cu Patriarhatul Ecumenic“ și a informat toate bisericile ortodoxe surori prin intermediul departamentului pentru relații externe condus de mitropolitul Ilarion Alfeiev. Acesta a declarat la Minsk: ”Atâta timp cât Constantinopolul nu-și retrage deciziile anti-canonice, laici nu ar trebui să primească sfintele Taine de la clericii Patriarhiei Constantinopolului.”

Înființată în 2010, Conferința Episcopilor Ortodocși din Germania a avut până acum 16 membrii dintre episcopi eparhioți și vicari din șapte biserici ortodoxe care activează pe teritoriul Republicii Federale Germania. Președinte al OBKD este mitropolitul grec-ortodox Augoustinos (80 ani) cu reședința în Bonn. Conform statutelor bisericești, Conferința Episcopilor Ortodocși din Germania este condusă întotdeauna de reprezentantul canonic al Patriarhiei din Constantinopol. OBKD a coordonat numeroaselor inițiative comune ale milioanelor de creștini ortodocși din Germania.

Declarația Mitropolitului Augoustinos:

„Cu dezamăgire și tristețe am luat la cunoștință decizia de ieri a Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei de a pune capăt comuniunii euharistice cu Patriarhia Ecumenică, al cărei Mitropolit sunt în Germania. După declarațiile făcute în ultimele zile de șeful Biroului de Relații Externe al Patriarhiei Moscovei Metropolitul Ilarion de Volokolamsk era de așteptat să fie luată o asemenea decizie. Aceasta este practic o prelungire a deciziei adoptate la 14 septembrie 2018, prin care Patriarhia Moscovei cerea proprriilor episcopi de a nu mai concelebra înpreună cu noi. De noua decizie sunt acum afectați și preoții și laicii. Ca și în septembrie și acum sunt afectațe parohiile din diaspora unde exista o întrepătrunderea a comunităților celor două patriarhate, așa ca în Germania. Multe experiențe pozitive pe care le-am trait în relațiile reciproce din parohiile eparhiile din Germania, mai ales după depășirea schismei interne dintre Patriarhia Moscovei și Biserica Rusă din Afara Granițelor (2007) și fondarea Conferinței Episcopilor Ortodocși din Germania (2010) mă fac să cred că relațiile de bună coexistență dintre credincioși, preoți și episcopi. Noi am trecut prin situații similare în trecut - înainte de 2007, de exemplu; existau conflicte similare între Patriarhiile din Antiohia și Ierusalim care nu au avut consecințe suplimentare, așa că nu trebuie să privim pesimist în viitor. În ceea ce privește Ucraina preocuparea comună a tuturor creștinilor ortodocși trebuie să fie depășirea înțeleaptă a schismelor bisericești în plan bisericesc nu politic. Aceasta este opinia patriarhului ecumenic din Constantinopol. Biserica Constantinopolului în calitate de biserică mamă este îndreptățită și îndatorată să asigure independența propriei fiice Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Dacă fiica mai mare a patriarhiei din Constantinopol , Biserica Ortodoxă Rusă, nu este de accord cu această decizie este foarte regretabil.”

Turcia expropriază în masă biserici și mănăstiri aramaice

Având în vedere un decret recent al guvernului turc prin care se dispune confiscarea proprietăților bisericești aramaice din sud-estul Turciei, creștinii aramaici din Germania au cerut susținerea guvernului federal german pentru apărarea dreptului la proprietate. Daniyel Demir, președintele Federației aramaice creștine din Germania, a declarat luni la Heidelberg: că proprietățile bisericii aramaice sunt expropriate în masă. Creștinii aramaici din orașul Mardin( Turcia) și din zona înconjurătoare au pierdut peste 50 de biserici, mănăstiri și cimitire care au fost trecute automat în proprietatea autorității religioase turce Diyanet (echivalentul secretariatului de stat pentru culte din România). După informațiile obținute de la Înaltpreasfințitul Mitropolit Timotheos Samuel Aktaş care este și starețul mănăstirii Mor Gabriel din Turcia, una dintre cele mai vechi mănăstiri creștine, transferul celor 50 de imobile bisericești pare să fie "doar vârful aisbergului". Situația este confuză, dar amploarea exproprierilor este alarmantă, a spus Daniyel Demir. Cu toate acestea, nu se știe exact care și câte dintre nenumărate biserici din zona Mardin mai sunt pe lista autorităților turce. Creștinii aramaici se tem că moștenirea culturală aramaică, bisericile și mănăstirile vechi din perioada creștinismului timpuriu –dintre care unele mai vechi de 1500 de ani – vor fi vândute sau transformate în moschei. După declarația lui Daniyel Demirs, prefectura turcă din Mardin a anunțat la sfârșitul săptămânii trecute că alte 50 de proprietăți bisericești ar vor fi transferate în trezoreria publică a autorității religioase Diyanet. În calitate de proprietar legal, Diyanet ar putea dispune de clădiri după bunul plac, a spus Demir. În prezent, aramaicii care sunt încă în Turcia încearcă să afle care dintre sutele de biserici din Tur Abdin (aramaică: Muntele slujitorilor lui Dumnezeu) –o regiune la granita cu Siria sunt afectate de decretul cu pricina. Creștinii aramaici încearcă să vadă prin intermediul juriștilor care ar fi posibilitățile legale de contracarare a hotărârilor guvernamentale turce. Creștinii aramaici sunt o minoritate religioasă nerecunoscută în Turcia și, prin urmare, nu își pot exercita dreptul la libertatea religioasă. Construcția și conservarea bisericilor a fost întotdeauna dificilă în trecut. Potrivit informațiilor actuale în Turcia trăiesc încă 2.000 de creștini aramaici, 150 000 dintre ei trăiesc în Germania și peste 350 000 în Uniunea Europeană. Creștinii aramaici ortodocși sirieni reprezintă una dintre cele mai vechi confesiuni creștine.

Sf. Athanasie din Brest

Sfințitul Mucenic Athanasie din Bretsk a fost din Belarus și s-a născut în jurul anului 1597 într-o familie creștină creștină pe nume Filippovici. El a primit o educație temeinică și a cunoscut extrem de bine literatura teologică și istorică, așa cum reiese din jurnalul sfântului, care s-a fost păstrat.

În tinerețe, Sfântul Atanasie a fost pentru un timp dascăl în casele comercianților polonezi bogați. În anul 1627, el primit tonsura în monahism sub mantia starețului Iosif la mănăstirea închinată Sfântului Duh din Vilensk. Sfântul Atanasie a fost hirotonit în anul 1632 și a devenit stareț al mănăstirii Dubovsk, lângă Pinsk.

Sfântul Atanasie, cu o binecuvântare specială a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a restabilit Ortodoxia în limitele vechilor teritorii ale Rusiei, care au fost confiscate de regatul polonez. Între anii 1638-1648, Sfântul Atanasie și-a împlinit ascultările ca eguen al mănăstirii Bretsk-Simeonov. Călugărul a suferit multe abuzuri din partea uniților și persecuții ilegale din partea autorităților catolice civile. De trei ori a îndurat temnița în care a fost aruncat pe nedrept.

După intrarea în vigoare a dispozițiilor legale privind trecerea forțată a tuturor ortodocșilor din Polonia la biserica Unită după hotărârile luate la Uniunea de la Brest din 1596 a apărat cu râvnă ortodoxia. Discursul critic fulminant pe care l-a avut în parlamentul polonez în anul 1643 îl face ca unul dintre factorii catalizatori ai opoziției față de Uniație. Din acest motiv este arestat în 1644 și a fost trimis autorităților de la Kiev să fie judecat de un consistoriul bisericesc pentru tulburarea credinței uniților, dar a fost achitat și sa întors la propria mănăstire. Timp de zece ani, Sfântul Atanasie a condus o luptă constantă pentru Sfânta Ortodoxie, credincioșia căreia este evidențiată de suferințele și răbdarea cu care a suportat pe cei care-l dușmăneau pe nedrept.

Refuzul de a trece la Uniație l-au adus din nou în fața unui tribunal civil unde a fost acuzat printre altele de planificarea unei  răzmeliți cu ajutorul  hanului tătar Bogdan Xmelnyckyc împotriva uniației. Este condamnat la moarte pentru afurisenia pe care a aruncat-o asupra Uniației și moare ca martir după lungi chinuri în noaptea de 4-5 septembrie  a anului 1648. Descoperirea Sfintelor sale Moaște s-a făcut la anul 1679, Julie 20.

100 de ani de la martiriul Romanovilor

100 de ani de la martiriul Romanovilor

Pe 17 iulie 1918 agenții poliției secrete ruse CEKA l-au împușcat pe fostul țar Nicolae al II-lea Romanov în Ekaterinburg . Împreună cu el au fost uciși în acele zile și alți membrii ai falimiei imperiale printre care și marea ducesă Elisabeta Fiodorovna care era din 1907 stareța mănăstirii ”Marta și Maria – surorile milostivirii”.

Marea ducesă Elisabeta Fiodorovna a fost aruncată într-un puț de mină părăsită din apropierea localității Alapayevsk alături de alți șase membrii ai familiei imperiale în 18 Iulie 1918. Până la sfârșit s-a rugat neâncetat chiar și atunci când în fața ei au fost aruncați cinci membrii ai familiei imperial Romanov. Marele Duce Serghei Mihailovici a fost împușcat înainte de a fi aruncat în puț. Restul au fost aruncați de vii. Din pricina căderii doar unul din cei șase membrii ai familiei imperiale a decedat. Celelalte victime au supraviețuit în primă fază căderii dar au murit din pricina rănilor suferite. Printre victime s-au aflat prințul Ioan Constantinovici al Rusiei († 32 ani), Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei († 27 ani), prințul Igor Constantinovici al Rusiei (†24 ani), Prințul Vladimir Pavlovici Paley († 21 ani), maica Varvara Yakovleva și marea ducesă Elisabeta Fedorova († 53 ani). Marea Ducesă s-a rugat pe tot parcursul drumului și chiar după izbitura suferită astfel încât criminalii au aruncat în puțul de mină două grenade pentru a-i amuți pentru vecie pe ce pe care puterea comunistă îi dorea șterși din memoria veacului de acum. Deoarece rugăciunile ”Miluiește-ne Dumneueule , miluiește-ne!” și ”Mântuiește Doamne poporul Tău!” s-au auzit fără încetare și după ce zgomotul celor două explozii se stinsese și o a treia grenadă nu mai aveau, securiștii CEKA au aruncat multe grinzi și bucăți de demn uscat în puț și câteva făclii pentru a îi arde pe cei răniți. Rugăciunea însă nu s-a stins nici după ce s-au stins flăcările și criminalii și-au părăsit victimele în mina dezafectată. Marea ducesă care asemenea Reginei Maria a României a îngrijit cu trup și suflet răniții în spitalul mănăstirii pe care o întemeiase după moartea soțului, a pansat cu bucăți din veșmântul propriu rănile celor căzuți. Din lipsa apei și hranei și din pricina rănilor toți au decedat la puțin timp. Nimeni nu știe din ordinul cui au fost omorâți acești oameni. Totul a fost executat cu cea mai mare discreție, și dacă despre asasinarea țarului s-a scris imediat în toate ziarele vremii, despre asasinarea celor enumerați mai sus nu a scăpat nimeni nici un cuvânt. Unul din criminali a declarat al început armatei rușilor albi că ”oameni necunoscuți” i-ar fi răpit pe cei asasinați. Nu se știe nici motivul brutalei asasinări sau de ce au fost aruncații de vii în acel puț de mină. Se știe doar că armele de foc pe care le aveau călăii au fost folosite doar pentru al îl împușca în cap pe marele duce Serghei Mihailovici Romanov.

Cine a fost Elisabeta Fiodorovna ? Elisabeth Alexandra Luise Alix a fost născută la 1 noiembrie 1864 în familia marelui duce Ludvig al IV-lea din Hessen și era nepoata Reginei Victoria. Se căsătorește la 15 iunie 1884 cu parele Duce al Rusiei Serghei și ia numele de Elisabeta Fiodorovna. Se convertește la ortodoxie în 1891 după un pelerinaj în Palestina unde printre altele a vizitat biserica rusă de pe Muntele Măslinilor care poartă hramul Sf. Maria Magdalena. Slujba trecerii la ortodoxie făcută prin mirungere este tradusă de Elisabeta Fiodorovna în engleză și germană și trimisă tuturor rudeniilor din Europa de Vest. Soțul ei, Marele Duce Serghei Alexandrovici Romanov este ucis în 1905 într-un atentat cu bombă executat de teroristul socialist Ivan Kalyayev. După moartea soțului marea ducesă împarte întreaga avere și intră în viața monahală. Îl iartă pe criminalul care i-a ucis soțul și intervine pe lângă țar pentru grațierea acestuia. A întemeiat o mănăstire sub patronajul surorilor lui Lazăr – Marta și Maria – care să se ocupe de săraci, bonlavi și muribunzi la Moscova încercând să combine viața monahală ortodoxă cu activismul social al tradiției creștine vest europene în care crescuse.

Studiază autorii creștini din apus ca Vincențiu de Paul și Tereza de Aquila care au scris mult despre baza duhovnicească a muncii sociale creștine. Studiază viața comunității diaconițelor din Kaiserwerther care erau deosebit de renumite în epocă și viața comunității monastice romano/catolice franceze ” Little Sisters of Love” din Londra. Activitatea mănăstirii ortodoxe organizată de ea l-a făcut pe diplomatul englez Sir Samuel Hoare să exclame: ”Atmosfera din mănăstirea [Elisabetei Fiodorovna] e ca cea de la surorile anglicane.” Când a început să cutreiere casele săracilor și cartierele rău famate în căutarea copiilor orfani poliția a avertizat-o că nu îi poate garanta nici siguranța nici viața dacă se expune așa primejdiilor. Elisabeta Fidorovna le-a răspuns acestora că: ”Viața e în mâna lui Dumnezeu nu într-a poliției!”

Activitatea diaconițelor coordonată de o convertită la ortodoxie a stârnit nemulțumirea clerului superior moscovit care printre altele zgândărit și de Grigori Efimovici Rasputin au acuzat-o de încercarea de a protestantiza pe furiș ortodoxia Rusă. Monahia Elisabeta se apără în fața sinodului rus citându-l pe marele canonist Theodoros Balsamon care menționează atât existența diaconițelor precum și ritualul de hirotesire al acestora în secolul al XII-lea. Tensiunile legate de noua mănăstire apar regulat pe ordinea de zi a sinodului rus care respinge vehement hirotesiile diaconițelor până la revoluția bolșevică.

Elisabeta Fiodorovna refuză în 1917 învitația rudelor din Germania de a se refugia din fața tăvălugului bolșevic. Este arestată în Săptămâna Paștilor din anul 1918 sub acuzația că mănăstirea condusă de ea era un centru de misticism și superstiții și este deportată cu toată familia Romanovilor la Ekaterinburg. Prea mulți membrii ai familiei imperiale la un loc erau o problemă pentru conducătorii bolșevici așa că cei nominalizați mai sus sunt mutați la Alapayevsk la circa 150 de kilometri nord vest de Ekaterinburg.

În noapte de 18 Julie 1918 Pjotr Starzew, Grigori Abramow und Wassili Ryabow din poliția secretă rusă CEKA împreună cu alte ajutoare duc pe cei 6 membrii ai familiei Romanov un secretar și o maică din mănăstirea Ecaterinei Fiodorova la o mină părăsită aflată la circa 11 Km distanță de oraș unde sunt omorâți mișelește. Peste câteva luni trupele antibolșevice cuceresc pentru puțină vreme regiunea Alapayevsk și după zvonurile care circulau în zonă găsesc locul execuției Romanovilor: Atunci se constată că trei dintre victime au fost bandajate cu bucăți din rasa Elisabetei Fiodorova. Trupul maicii Elisabeta Fiodorova este transportal la Ierusalim, iar ceilalți cinci membrii ai familiei Romanov au fost înhumați într-un cimitir rus din China. Acesta din urmă devastat de adepții lui Mao Zedong în 1945.

Biserica Rusă din din afara Rusiei pe Elisabeta Fiodorova o canonizează în anul 1981 alături de alți martiri ai epocii comuniste. În 1992 este canonizată și de către Biserica Ortodoxă Rusă. În 1998 este inaugurată o statuie a Elisabeta Fiodorova în rândul martirilor veacului XX cinstiți pe fațada Abație Westminster. Patriarhul Alexei al II-lea dă binecuvântarea redeschiderii mănăstirii întemeiate de Elisabeta Fiodorova. Pe lângă mănăstire s-a deschis și un cămin pentru fetele orfane și un centru de pregătire medicală și farmaceutică care pe lângă pregătirea teoretică în aceste domenii mijlocesc și cursuri de spiritualitate, diaconie și teologie. În Moscova sunt 45 de eleve. Centre asemănătoare s-au deschis și la St. Petersburg, Vladikavkaz, Ioșkar-Ola, Pjatigorsk, Tscheboksary, Rostow am Don, Nabereshnyje Tschelny, Schachty și Iwanowo.

Pentru rugăciunile cuvioasei maici Elisabeta Fiodorova, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Gâlceava călugărească - 500 de ani de la Disputa din Heidelberg

În data de 26 Aprilie a anului 1518  Martin Luther avea ocazia să își susțină o parte din tezele proprii în cadrul conventul anual al ordinului călugărilor augustinieni din Germania. Prin aceasta se declanșează răspândirea publică a ideilor lui Luther în partea de sud vest a Germaniei.  Acest eveniment istoric a fost comemorat printr-o serie de evenimente de către Biserica Evanghelică din Baden și de către renumita Universitate Heidelberg. Un act festiv a avut loc în 26 aprilie în Aula Magna din vechea universitate. Rectorul Bernhard Eitel și episcopul evanghelic Johannes Cornelius Bundschuh au rostit cuvintele introductive. Decanul Facultății de Teologie dien Heidelberg a prezentat contextul istoric al  Disputei din Heidelberg.  Germanistul Joachen Hörisch și profesoara de teologie sistematică Friederike Nüssel au încercat să prezinte  câștigul adus de această celebră dispută pentru timpul actual. Duminică 29. Aprilie 2018 simpozionul dedicat acestui eveniment s-a încheiat cu o slujbă religioasă în catedrala Sfântului Duh din Heidelberg la care a predicat cea mai cunoscută teoloagă luterană germană a momentului doamna Margot Käßmann. 

Disputa din Heidelberg a fost platforma oferită lui Martin Luther de către duhovnicul și învățătorul acestuia Johannes von Staupitz, întâistătătorul călugărilor augustinieni din imperiul german, pentru a discuta, după metode academice, propunerile de reformă care erau deja vehiculate în rândul călugărilor augustinieni. Manuscrisul și foile tipărite pentru uzul celor care trebuiau informați sau  care patricipau ca ascultători la disputa publică nu s-au păstrat. O copie timpurie a acestor documente publicată în Olanda a fost găsită de către istoricul bisericesc Walther von Loewenich. Acesta analizează și descrie tezele disputate în Heidelberg în lucrarea ”Theologia Crucis” pe care le cataloghează ca fiind un punct important în drumul lui Luther spre Reformă.

Întradevăr tezele din Heidelberg bazate pe Sfânta Scriptură și pe citate din sfinții părinți prezintă o concentrare radicală a tuturor opiniiilor teologice din lucrările pe care Luther le-a scris până la acea dată. Luther renunță la gândirea metafizică tradițională care îl reprezenta pe Dumnezeu drept un motorul omniprezent al mișcării când afirmă: ”Nu se numește cu bună dreptate teolog acela care vede și înțelege făptura cea nevăută a lui Dumnezeu prin lucrurile Lui [din cosmos], ci se numește cu bună dreptate teolog cel care prin ființa văzută și îndreptată spre lume a lui Dumnezeu[= prin Iisus Hristos] înțelege realitatea concretă a patimii și crucii [Mântuitorului]. Doar de la Crucea Mântuitorului - accentuează călugărul augustinian față de toți cei prezenți - se poate obține o înțelegere potrivită a lui Dumnezeu. Numai atunci când   îl vedem pe Dumnezeu în Hristosul care suferă, în taina Lui cea ascunsă în slăbiciunea și lipsa de apărare a  celui Răstignit îl putem recunoaște cu adevărat. Dumnezeul cel Răstignit este singurul care inversează prin jertfa sa toate categoriile puterii și ale afirmării de sine, este singura formă prin care poate fi receptată realitatea divină. Iar singurul mod prin care ne putem raporta la acest Dumnezeu a cărui tărie se arată în slăbiciunea maximă a Lui este actul credinței. Luther întrerupe prin asta  alianța dintre puterea politică și puterea religioasă care stăpânea spațiul public din vremea antichității târzii. Renunță la teologia gloriei și a biruinței creștinismului asupra tuturor concurențelor religioase și se (re-)întoarce la teologia crucii.

Această radicalitate a teologiei crucii nu va fi urmărită însă consecvent nici de Martin nici de bisericile evanghelice care s-au născut din reforma lui. Doar din revelarea lui Dumnezeu în suferința de pe cruce nu se pot face nici alianțe cu puternicii veacului de acum, nici nu se poate construi o teologie istorică pe care să se fi fundatentat în vremea aceea poporul creștin sau națiunea creștină ori să se poată argumenta  în zilele noastre din puct de vedere teoretic drepturile fundamentale sau drepturile omului.   De la teologia crucii s-a argumentat în apusul creștin doar un lucru: expansiunea ideologică a unor interese de stăpânire. În cel Răstignit Dumnezeul creștinilor este de partea celor care au pierdut orice importnță socială  și prin Cel Răstignit Dumnezeu este una cu cei aflați în suferință. Durerea existențială a morții absolute lui Dumnezeu (pe Cruce) pe care o formuleză fiul unui pastor evanghelic Friederich Nitzsche este ultima radicalizare a înțelegerii lucrării lui Dumnezeu plecând de la Persoana lui Iisus Hristos după cum a fost aceasta prezentată în teologia lui Luther. 

Aceaste teze radicale din teologia crucii nu au fost discutate decât parțial la Heidelberg. Știm aceasta din dintr-un raport adresat filologului Beatus Rhenanus de către călugărul dominican Martin Bucer, reformatorul de mai târziu al Straßburg-ului. Cauza acestei ignorări parțiale nu a fost doar lipsa timpului ci și din cauză că Luther nu a dorit să își încarce și provoace prea mult ascultătorii.  Martin Bucer a fost extraordinar de încântat de opiniile teologice exprimate de Luther încât a devenit imediat din adept al lui Erasmus din Roterdam ucenic al lui călugugărului cerșetor și harismatic din Wittenberg. Același lucru se poate spune și despre studenții teologi din Heidelberg care au fost electrizați de tezele lui Luther și care mai târziu au aplicat reformat viața bisericească cum ar fi: Johannes Breny, Theobald Billicanus, Franz Irenicus,  Erhard Schnepf, Martin Frecht, Sebastian Franck și Sebastian Münster. Prelegerea unică a lui Luther în mănăstirea augustinienilor din Heidelberg a contribuit la marcarea definitivă a multori intelectuali din acea epocă care au contribuit la răspândirea acestor idei mai ales în orașele imperiale.

Textul latin al tezelor poate fi consultat în volumul întâi al ediției critice a operelor lui Luther publicat la Weimar (https://archive.org/details/werkekritischege01luthuoft) paginile 353-355 și pledoaria argumentativă susținută de Luther se poate analiza în cele 20 de pagini care urmează.