Sfaturi pentru familia creștină: Citeşte Sfânta Evanghelie!

Cuvântul plin de har al Evangheliei este puternic să alunge plictiseala şi tristeţea şi să te liniştească.

Te sfătuiesc să citeşti mai des şi timp mai îndelungat Evanghelia, îndeosebi pe cea după Ioan. Să citeşti astfel ca urechile tale să audă: chiar dacă înţelegi sau nu, citeşte. Cuvântul plin de har al Evangheliei este puternic să alunge plictiseala şi tristeţea şi să te liniştească; însă să citeşti un timp mai îndelungat, recunoscând o astfel de ispită îngăduită de către Dumnezeu spre încercarea ta şi descoperirea zălogului interior, străduindu-te spre vindecarea bolii sufleteşti cuibărite prin metoda evanghelică, arătată de către Domnul Însuşi, care spune: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi dobândi linişte sufletelor voastre”. Domnul spune şi prin Apostolul Său: „A mea este judecata, Eu voi răsplăti”; adică încredinţează-i totul Domnului, şi El va răsplăti, pentru că tu n-ai putere să răsplăteşti, chiar dacă ai vrea.

 Sfântul Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 158

Sfaturi pentru familia creștină: Despre Sfânta Împărtăşanie

[....] Dar nu numai cele spuse până acum, îndatorează pe tot creştinul, care nu are impedimente, să se împărtăşească des, ci şi însăşi Dumnezeeasca Taină şi împărtăşirea, dacă ne gândim bine, ne atrage să ne împărtăşim des pentru că este un element esenţial al vieţii sufletului. Să vedem ce însemnează acest lucru.
Teologii scolastici spun că esenţial este acel element fără de care este cu neputinţă să se facă ceea ce se face. De pildă, element esenţial în viaţa omului este răsuflarea, pentru că fără de ea omul nu poate să trăiască. Tot aşa este hrana pentru întreţinerea trupului. Deci, aşa cum este trebuitoare respiraţia neîncetată pentru a trăi, şi hrana pentru alcătuirea firii trupeşti, tot aşa şi deasa împărtăşire este necesară pentru viaţa sufletului şi pentru susţinerea fiinţei lui, sau ca să spun mai bine, este cu mult şi fără de asemănare mai necesară.
Să vină în mijlocul nostru Marele Vasilie, temelia dreptelor învăţături ale Bisericii şi să ne-o spună. “Ca să se învrednicească omul de viaţa veşnică, zice, trebue să se împărtăşească cu Trupul şi cu sângele lui Hristos. Si iarăşi: Este de trebuinţă celui ce s’a renăscut prin Botez să se hrănească cu împărtăşirea Sfintelor Taine. Deci toţi dreptcredincioşii creştini avem nevoie să ne hrănim cu hrana vieţii veşnice, pe care ne-a predat-o Fiul lui Dumnezeu celui viu. Si iarăşi, este bine şi de folos a se împărtăşi omul în fiecare zi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci însuşi Domnul o spune: Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică”. Fără îndoială, împărtăşindu-se omul des cu Viaţa, trăieşte mai deplin viaţa cu toate puterile şi simţirile sale trupeşti şi sufleteşti”.
Iar monahul Iov mărturisitorul zice: “Este drept şi cuviincios ca des şi de multe ori să se sfinţească creştinul cu sfânta împărtăşire. Să dorească şi să alerge să se împărtăşească mai des decât respiraţia. Dacă este cu putinţă şi în fiecare zi, cei vrednici pot să se împărtăşească”.
Iar Ghenadie, patriarhul Constantinopolului, foarte înţelept arată cât de trebuitoare este creştinilor Sfânta împărtăşanie, zicând:
“Sfânta împărtăşanie lucrează mare sporire a vieţii cei întru Hristos, celor ce se împărtăşesc. Fiindcă ceea ce lucrează în trup elementele cele din afară ale pâinii şi vinului, aceeaşi lucrează în chip tainic şi nevăzut Trupul Domnului la sufletul nematerial. Căci precum pâinea susţine şi hrăneşte trupul, tot aşa Trupul lui Hristos hrăneşte sufletul nostru. Si precum prin sfântul Botez luăm viaţa Harului în loc de viaţa păcatului pe care am avut-o, tot aşa hrănindu-ne cu Sfânta împărtăşanie creştem şi sporim în Harul lui Dumnezeu. Căci precum căldura cea firească a trupului ar putea usca umiditatea cea firească, dacă nu este ajutată de hrană (căci prin hrană şi băutură se menţine alcătuirea trupului şi se împlinesc acele lichide, care s’au consumat din cauza căldurii şi fără de care, viata omenească nu ar putea dura nici puţină vreme). În acelaşi chip si căldura răutăţii, care roade sufletul pe dinlăuntru, pentru că usucă puterea evlaviei, ar vrea s’o mistue cu totul, dacă sufletul nu s’ar împărtăşi cu o hrană duhovnicească, care se împotriveşte puterii distrugătoare a răului şi creşte în noi Harurile şi Darurile Sfântului Duh.
Iar Trupul lui Hristos, adică Sfânta Împărtăşanie, fiindcă pe deoparte hrăneşte trupul, iar pe de alta este unită cu firea dumnezeească, curăţă şi sfinţeşte pe cei ce se împărtăşesc şi ne aduce multă hrană duhovnicească. Astfel, fiind bine hrăniţi cu această hrană, ne redobândim sănătatea duhovnicească şi curăţia, din care ne-a scos atunci din Rai, gustarea din pomul oprit.
Se cuvenea deci ca si noi, care cu mâncarea trupească am pierdut curăţia şi sănătatea cea dintâi, tot cu hrană trupească să o recăpătăm şi cele asemenea să fie vindecate cu cele asemenea, iar cele protivnice, cu cele potrivnice. Adică: hrană trupească a fost aceea care ne-a scos din Rai, hrană trupească este si Sfînta împărtăşanie, care ne păzeşte acum. Si aceeaşi viaţă este aceea, care atunci s’a stricat, iar acum se păzeşte.
Totuşi din aceea Dumnezeu ne oprea să nu mâncăm, pe când Sfânta împărtăşanie El însuşi ne-o dă şi ne îndeamnă la ea. Hrănirea aceea ne-a învăţat-o diavolul cel viclean iar pentru Sfânta împărtăşanie, nu numai învăţător şi sfătuitor este Fiul lui Dumnezeu, ci El însuşi s’a făcut slujitor al ei şi ne-a dat-o. Pe aceea a luat-o Adam ca un fur, iar la Sfânta împărtăşanie ne îndeamnă Dumnezeu şi ne porunceşte în mod vădit să o gustăm. In aceea era ascunsă otrava neascultării, iar în Sfânta Împărtăşanie se ascunde o comoară de nenumărate bunătăţi.”
Deci fraţilor, de vreme ce împărtăşirea deasă este necesară tuturor creştinilor, precum am dovedit cu mărturiile pe care le-am adus până acum, este de mare nevoie ca si noi să ne împărtăşim des, ca să avem în noi Viaţa, care este Iisus Hristos şi ca să nu murim moarte sufletească. Căci acei care nu se hrănesc adesea cu această hrană duhovnicească, cu adevărat mor. Si deşi se arată că trupeşte trăiesc, sufleteşte însă sunt morţi, Pentru că s’au îndepărtat de viaţa cea duhovnicească şi adevărată, pe care o face Sfânta împărtăşanie.
Si aşa cum pruncul, când s-a născut, plânge şi cere cu multă stăruinţă hrana şi laptele lui, iar dacă nu suge şi n’are poftă este semn că este bolnav si în primejdie să moară, tot aşa şi noi trebue să stăruim ca să ne alăptăm din hrana cea duhovnicească, Sfânta Împărtăşanie, ca să vieţuim, iar dacă nu o facem ne primejduim de moartea sufletească.
Zice si Sfântul Ioan Gură de Aur: “De vreme ce ne-am învrednicit de atâta iubire si cinste de la Hristos, ca să ne împărtăşim cu Trupul si cu Sângele Lui, să nu ne lenevim a face acest lucru. Nu vedeţi pe copii cei mici cu câtă grabă apucă sânul mamei lor? Cu câtă repezeală pun buzele la sân? Cu aşa grabă ar trebui ca şi noi să ne apropiem de această Sfântă Masă si de acest sân al duhovnicescului Potir, ca să ne împărtăşim. Sau mai bine zis, cu mai mare grabă să ne alăptăm din Sfânta împărtăşanie, ca nişte prunci care se alăptează cu Harul Sfântului Duh, şi singura noastră mâhnire să fie neîmpărtăşirea cu aceasta hrană Deviată făcătoare” (Omil. 82, la cap. 26 de la Matei).
(Sfantul Nicodim Aghioritul, Neofit Kavsokalivitul – DEASA IMPARTASIRE CU PREACURATELE LUI HRISTOS TAINE)

8 morţi în Damasc

Damasc
În urma unui atac cu grenade care a avut loc duminică 6 octombrie 2013 asupra unui cartier creștin din Damasc / Siria au fost ucise cel puțin opt persoane. Acestă informaţie provine din fluxul de ştiri al agenţiei naţionale de presă din Siria cunoscută cum acronimul SANA. Informaţia a fost redifuzată de France Press si Deutsche Welle.  După datele din comunicat au fost înregistraţi încă 24 de răniţi şi consemnate importante  pagube materiale la biserica ortodoxă greacă Sf. Cruce ca urmare a atacului cu grenade care a lovit cartierul creştin Kassaa din centrul vechi al Damascului.

Cum trebuie să fie conducătorii noştri?

… cum trebuie să fie conducători noştri?

"Cei asezaţi la conducerea afacerilor noastre obşteşti, din mila lui
Dumnezeu şi cu învoirea poporului dreptcredincios, trebuie să fie
întru toate luminaţi şi fără prihană, să aibă şi dragoste şi pricepere
pentru chemarea lor, să fie şi blânzi şi cumpliţi şi milostivi, iubitori
de pace şi nemitarnici, străini de lenevire şi deprinşi cu strădania
neîntreruptă din straja dimineţii până în noapte…
Numai fiind impodobiţi cu astfel de însuşiri vor putea fi socotiţi ca cei
mai buni şi mai întelepţi fii ai poporului, pe care, sunt chemaţi să-l
povăţuiască spre limanul mântuirii. Numai atunci vor fi vrednici de
încrederea şi dragostea acestui popor. Altfel vor fi nişte năimiţi, asupra
cărora se va descarca la timpul său toată osânda Scripturii şi a
viitorimii.”

CONSTITUŢIE ŞI AUTONOMIE
Prelegere poporala de Dr. I. Lupaş, Sălişte, 1919

Nefertiti – O credinţă ale cărei influenţe se regăsesc până în Scriptura Vechiului Testament

Nefertiti
(c) Wikipedia

Faraonul Echnaton şi soţia acestuia Nefertiti  au întemeiat prima religie monoteistă din istoria omenirii. Influenţa acestei credinţe se regăseşte până în psalmii Vechiului Testament.

Printre sculpturile deosebit de importante ce ni s-au păstrat din vechime se numără şi cea a reginei Nefertiti. Brustul acesteia se află actualmente la Berlin, în muzeul egiptean şi reprezintă centrul unei expoziţii dedicate implinirii a 100 de ani de la descoperirea lui. Nu doar măestria artistică este remarcabilă ci şi stadiul de conservare peste milenii al acestei statuete de doar 47 cm. Chipul perfect al unei femei de vârstă medie şi coroana albastră de pe capul acesteia se află într-o antiteză cu gâtul subţire care face legătura spre trunchi.

Statueta nu reprezintă o figură mitologică ci o femeie extraordinară a cărei influenţă a fost  determinantă pentru lumea antică. Nefertiti nu a fost o prinţesă din naştere ci fica unui orăşean pe numele Aja, care a trăit în secolul al XIV-lea înainte de Hristos. Ea s-a căsătorit ci prinţul moştenitor Amenophis, fiul faraonului egiptean Amenophis al III-lea (1388-1351 î.Hr.). Acesta a murit la scurt timp după încheierea acestei căsătorii şi astfel soţul reginei Nefertiti a devenit Amenophis al IV-lea, stăpânul întregului Egipt. Nefertiti a devenit mare regină a Egiptului Herrscher Ägyptens, und seine Gemahlin Nofretete wurde zur Großen Königin iar tatăl ei a primit titlul important de socru al regelui.

După o perioadă de domnie scurtă are loc o adevărată revoluţie religios-culturală în Egipt. Plecând de la religie perechea regală iniţiază o schimbare care va cuprinde treptat toate aspectele vieţii publice. Până la acel moment pentru orice fenomen exista o zeitate adorată în cultul public.

Ideea unui Dumnezeu creator

Astfel existau sute de zeităţi care populau cerul şi pământul şi lumile subterane. Paralel cu acest politeism oficial egiptenii credeau şi într-un Dumnezeu mare şi unic care era identificat cu regele soare Ra sau cu Amon, zeul principal din Teba.  Ideea unui Dumnezeu creator a fost deosebit de apreciată de Amenophis al IV-lea şi de regina Nefertiti care au făcut o ruptură radicală faţă de tradiţia religioasă de până atunci: A fost creată o nouă zeitate cu numele Aton care a fost introdusă în pantheonul zeităţilor egiptene.

Cuvântul "Aton" era denumirea dată deja în jurul anului 2000 î.Hr. unui corp ceresc şi anume discului solar. Dar care nu avea nimic în comun cu zeitatea gândită de Amenophis şi de Nefertiti. Zeitatea Aton s-a despărţit de cultul tradiţional al zeului soare şi s-a revelat doar prin lumină şi în lumină. Aton era Lumina, el era strălucirea soarelui care pătrundea lumea şi izvora viaţa. Aton era stăpânul lumii şi regele tuturor zeilor, şi nu avea nevoie de nici o zeiţă care să îi stea alături ca soţie.

"Ea, cea pe care a recunoscut-o Aton!"

Dacă vechile zeităţi intrau în legătură cu preoţii şi regii pentru a le comunica dorinţele pe care le aveau, Aton rămânea mut oricărei cereri. El comunica doar prin regele Amenophis care era profetul şi propovăduitorul acestuia. Aton era reprezentat în prin imaginea unui disc solar. La marginea inferioară a acestuia era reprezentat un şarpe încolătăcindu-se pe un pom ce purta simbolul vieţii. De pe discul solar străluceau raze care se opreau pe mâinile oamenilor. Prin aceste raze zeul absolut se conecta permanent cu pământul care avea nevoie de darul lui veşnic.

Conceptul religios nou oferea o nouă poziţie reginei Nefertiti. Aceasta era aproape egală în drepturi cu faraonul şi este permanent menţionată alături de el. Pe un scarabeu amuletă din această epocă descoperit in Namibia şi păstrat la Muzeul Britanic din Londra se află următoarea inscripţie: “Trăiască fiului iubit al lui Ra, Amenophis, domnitorul zeu al Thebei, cel mare în viată şi marea regină Nefertiti!”

Importanţa religioasă a reginei Nefertiti a fost anunţată întâi prin inscripţii în templul lui Amun din Karnak unde prin altarele ridicate lui Aton în partea de răsărit a templului s-a încercat profilarea forţată a acestuia. În partea de vest a templului i-a fost ridicată o faţadă din 12 coloanepe care a fost prezentată doar Nefertiti drept zeiţă încoronată sub razele zeului Aton. În inscripţiile însoţitoare Nefertiti este prezentată drept „Ea, cea pe care a recunoscut-o Aton!” lucru prin care i se recunoaşte influenţa religioasă şi publică deosebită pe care nici o altă femeie a acelei epoci nu o atinsese. Ea celebra rituri regale cum ar fi cel simbolic al “zdrobirii duşmanilor” şi a primit un nou nume “Aton este cel desăvârşit”, nume dublu ca al regelui înscris pe un inel regal. Ea era elemental feminine divin din religia lui Aton şi corespondentul feminine al regelui.

O treime sfântă

Dacă Aton ca zeitate creatoare androgină a fost „unul , care s-a făcut pe sine mai mulţi“, la fel Amenophis şi Nefertiti erau urmaşii lui diferenţiaţi din punct de vedere sexual împreună cu care Aton forma o treime sfântă.

În al patrulea an al domniei lui Amenophis, regele şi regina au ales o nouă locaţie pentru slăvirea zeului lor. Locul ales se afla într-un loc pustiu la Tell el-Amarna, înconjurat în arc ce cerc de munţi, la jumătatea drumului dintre Cairo şi Luxor. Numele noului oraş a fost Achet-Aton (Orizontul lui Aton).

În câţiva ani a crescut ca din pământ o capitală cu centre religioase şi palate, clădiri administrative şi locuinţe. 14 semne de hotar au fost cioplite din piatra muntelui şi folosite drept locuri de graniţă sfinte pentru a indica dezvoltarea ulterioară a localităţii. Când perechea regală a schimbat reşedinţa şi s-a mutat în Achet-Aton regele a renunţat la numele "Amenophis", nume în care era inclusă denumirea zeului Amun şi s-a numit pe sine cu un nume nou: "Echnaton", care înseamnă “cel plăcut lui Aton” sau “raza lui Aton”.

Care nu acceptă nici un dumnezeu lângă el

Într-o inscripţie din epocă de la mormântul tatălui reginei Nefertiti se spune despre aceasta: „Ea, cea care cu vocea ei suavă îl mulţumeşte pe Aton.“ În acelaşi mormânt al lui Aja se află inscripţionat „Marea Cântare“ a religiei lui Aton, “Cântarea Soarelui“. Această inscripţie este singura sursă a Cântării Soarelui care a fost până acum descoperită. Nefertiti s-a implicat personal în alcătuirea acestei cântări lucru ce poate fi dedus şi din versetul citat mai înainte. Centrul acestui poem conţine un imn de laudă adresat lui Aton creatorul şi susţinătorul lumii, care este văzut ca un dumnezeu al iubirii care se îngrijeşte zilnic de creaţia lui. Perechea regală contrar tuturor tradiţiilor vremii face din Aton singurul dumnezeu , care nu acceptă nici un dumnezeu lângă el  şi despre care se spune în poem că „Nu există nici un dumnezeu în afara lui.“

Aici a luat naştere primul monoteism din istoria omenirii, şi pe baza textelor şi iconografiei originale se poate spună că o femeie, regina Nefertiti, a fost implicată deosebit de activ la fondarea lui. Noua religie a lui Aton a supravieţuit episodic doar pentru o scurtă perioadă de timp. “Cântarea Soarelui” şi-a găsit intrarea printr-o traducere din vremea lui Moise în cultul iudaic, iar  în cartea psalmilor[i]  părţi importante ale acesteia au fost preluate două psalme îndrăgite de ortodocşi şi citite la fiecare vecernie: Psalmul 103 şi 144.

---

[i] Jan Assman: Moses der Ägypter. Fischer, Frankfurt 2004, ISBN 3-596-14371-3, p. 255.