Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

În luna aprilie, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului şi măritului marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.
Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.

În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: “De ce eşti tristă, femeie?” Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: “Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?” Şi ea răspunse. “De-a dreapta parte a bisericii.” Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: “Ajută şi tu” şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.
Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: “Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru.” Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.


Iata si ce putem citi in articolul Minunea cu biruirea vrajmasului balaur de catre Sfantul Mare Mucenic Gheorghe:
Nu se cuvine, insa, a trece sub tacere si acea vestita minune, despre uciderea balaurului, pe care a facut-o Sfantul Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, in partile Sirofeniciei, langa cetatea Beirut, nu departe de cetatea Lida, unde s-a ingropat trupul acestui mare Sfant Mucenic. Aceasta minune, pe multe icoane din vechime a fost zugravita, de cei vrednici de credinta zugravi ai pamantului Palestinei, si despre ea povestesc si cei ce calatoresc prin Palestina, care arata si locul acestei minuni, ce s-a facut asa: Era langa cetatea Beirutului, spre muntele Libanului, un iezer foarte mare, in care era un balaur infricosator si ucigas, care, iesind din acel iezer, pe multi oameni ii tragea in iezer si-i pierdea, mancandu-i. Si, de multe ori, poporul, inarmandu-se spre uciderea lui, era ucis si gonit, ca apropiindu-se de zidurile cetatii cu suflarea lui cea pierzatoare, umplea vazduhul de venin purtator de moarte, incat multi se vatamau si mureau si era necaz si plangere mare in acea cetate, iar oamenii erau necredinciosi si, impreuna cu imparatul lor, toti erau inchinatori la idoli. Deci, intr-una din zile, adunandu-se oamenii acelei cetati, au mers la imparatul lor si i-au zis: “Ce sa facern, ca pierim de balaurul acesta ?” Iar el le-a raspuns: “Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea va voi spune”. Si prin descoperirea diavolilor, care locuiau in idoli, pierzatori de suflete omenesti, un sfat ca acesta le-a aratat: ca de nu vor voi sa piara toti, sa dea in fiecare zi, la rand si cu sorti, fiecare pe copiii lor, fecior sau fata, spre mancare acelui balaur. Si a zis: “Daca va veni randul pana la mine, apoi si eu, desi am numai o fiica, si pe aceea o voi da”. Si oamenii au primit acel sfat imparatesc, dar, mai ales, diavolesc. Si, astfel legiuind, faceau dupa sfatul si randuiala aceea: isi dadeau toti cetatenii, mari si mici, pe copiii lor balaurului, in fiecare zi spre mancare, punand pe malul acelui iezer pe fiii si fiicele lor, cate unul, infrumusetandu-i cu buna podoaba, desi le era jale si plangeau mult pentru ei, iar balaurul acela, iesind, ii apuca si-i manca. Iar, daca le-a venit randul la toti oamenii cetatii aceleia, au mers la insusi imparatul, si i-au zis lui: “Iata, imparate, noi toti dupa sfatul si hotararea ta, am dat pe copiii nostri balaurului, dar acum s-a sfarsit randul; deci, acum, ce ne mai poruncesti sa facem ?” Raspuns-a imparatul: “Voi da si eu pe fiica mea, macar ca numai pe ea o am, iar, dupa aceea, ce ne vor descoperi, iarasi, zeii, eu va voi spune”. Deci, imparatul, chemand pe fiica sa, i-a poruncit sa se impodobeasca cu buna cuviinta si a plans mult cu toata casa sa, neputand sa strice randuiala aceea. Iar el cu ai sai, privind din inaltimea palatului cu ochii plini de lacrimi, o petreceau. Si, fecioara, fiind pusa pe malul iezerului, la locul cel obisnuit, sta acolo, tanguindu-se si asteptand sa iasa balaurul si sa o manance. Insa, din purtarea de grija a lui Dumnezeu, Care vroia sa izbaveasca cetatea aceea de pierzania trupeasca si sufleteasca, a venit acolo Sfantul mare Mucenic Gheorghe, ostasul Imparatului ceresc si, vazand pe acea fecioara stand pe mal si mult plangand, a intrebat-o pe ea de ce sta acolo si plange asa ? Iar ea i-a zis lui: “Bunule voinic, degraba fugi de aici cu calul tau, ca sa nu mori impreuna cu mine”. Iar Sfantul a grait catre dansa: “Nu te teme, fecioara, ci spune-mi mie ce astepti ? Nu ma voi duce, pana ce nu-mi vei spune adevarul. Pentru ce o zabovesti aici si plangi ? Si pe cine astepti ?” Deci, i-a spus lui fecioara toate, pe rand, despre balaur si despre ea. Si a zis catre dansa Sfantul Gheorghe: “Nu te teme, fecioara, ca eu intru numele Domnului meu, Dumnezeului celui viu si adevarat, te voi izbavi pe tine de la balaur”. Iar ea i-a raspuns “Bunule voinic, nu dori sa pieri cu mine, ci fugi si te izbaveste de moartea cea amara, ca nici pe mine nu ma vei izbavi de inghitirea balaurului, dar tu vei pieri”. Acestea graindu-le fecioara, catre Sfantul, acel balaur infricosator s-a aratat, iesind din iezer, si se apropia de obisnuita lui mancare. Pe acesta vazandu-l, fecioara a racnit cu mare glas, strigand: “Fugi, omule, iata, balaurul vine !” Iar Sfantul Gheorghe s-a insemnat cu chipul crucii si a chemat pe Domnul, zicand: “In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”. Si s-a repezit cu sulita asupra balaurului. Deci, invartind sulita, l-a lovit pe acela in gatlej si, ranindu-l l-a culcat la pamant, iar calul calca balaurul cu picioarele. Dupa aceea, Sfantul a poruncit fecioarei sa lege pe balaur cu braul si, ca pe un caine, sa-l duca in cetate. Iar poporul, privind, a inceput a fugi de frica. Iar Sfantul a zis catre dansii: “Nu va temeti, ci nadajduiti si credeti in Domnul Iisus Hristos, ca El m-a trimis la voi, ca sa va izbavesc de balaur”. Si a ucis Sfantul pe balaurul acela cu sabia, in mijlocul cetatii. Apoi, scotandu-l din cetate, l-au ars in foc. Atunci imparatul cetatii si tot poporul au crezut in Hristos si au primit Sfantul Botez. Si erau cei botezati ca la douazeci si cinci de mii, afara de femei si de copii. Si s-a zidit in acel loc o biserica mare si preafrumoasa, cu hramul Preasfintei Fecioare, Nascatoare de Dumnezeu si in cinstea Sfantului purtator de biruinta, Gheorghe, care, precum a izbavit pe fecioara de balaurul cel vazut, asa pazeste fara prihana Biserica lui Hristos si pe tot sufletul credincios, cu ajutorul sau. Dumnezeului nostru, slava, in vecii vecilor. Amin.

Canonul cel Mare

La Denia din Joia săptămânii a cincea se oficiază în Biserica Ortodoxă slujba Canonul cel Mare. Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul († circa 740 d.Hr.), este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de necesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră. Despre autorul Canonului, despre valoarea şi aplicabilitatea sa în lume vom aminti câteva lucruri în cele de mai jos.

Din punct de vedere al structurii, acest canon este un imn liturgic alcătuit din multe stihiri (peste 250), organizate în nouă cântări. Fiecare cântare începe cu un irmos (o strofă care dă tonul pentru stihirile care urmează) şi se încheie cu două laude de cinstire, una adresată Sfintei Treimi şi una către Maica Domnului. Acest imn mai este cunoscut şi sub denumirea de „Canonul Mare”, nu doar pentru numărul mare de stihiri, ci şi pentru profunzimea învăţăturilor teologice. Bogăţia şi frumuseţea canonului reprezintă pentru credincioşi un îndemn la pocăinţă şi la meditaţie biblică. În special, sunt evocate numeroase personalităţi ale Vechiului Testament care I-au slujit lui Dumnezeu cu mult devotament; astfel, credincioşii sunt îndemnaţi să fie primitori ca Avraam, să fie răbdători ca Iov, să fie ostenitori ca Iacob pentru împlinirea dorinţelor pe care le au, să fie postitori asemenea lui Moise.

Andrei Criteanul

Autorul Canonului, Sfântul Andrei Criteanul, s-a născut în Damascul Siriei, în jurul anului 660 d.Hr. Adolescent fiind încă, şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Sfântului Sava din pustiul Iudeii, din Ierusalim. Mai târziu a mers la Constantinopol ca reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului. În Constantinopol s-a îngrijit de tineri până la data când a fost ales mitropolit al Gortinei, localitate din Insula Creta - Grecia. În anul 712, la presiunea împăratului bizantin şi împotriva voinţei sale, a fost în partida monotelistă, dar a retractat mai apoi. Moare în anul 740 în localitatea Eresso, din Insula Lesbos - Grecia. Amintirea lui se face în fiecare an la data de 4 iulie.

Opera Sfântului Andrei Criteanul

Sfântul Andrei Criteanul a fost un bun orator şi poet. Ca orator a scris Omilii la diferite sărbători, prezentând pentru prima dată sistemul sărbătorilor. Însă cea mai importantă specie de poezie creştină pe care a redactat-o a fost Canonul, o nouă speţă a poeziei bisericeşti mult mai lungă în comparaţie cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (opt sau nouă bucăţi poetice cu structură şi melodie proprii). A scris idiomele, canoane la Învierea Dreptului Lazăr, la Duminica Mironosiţelor, la Naşterea Maicii Domnului, la zămislirea Sfintei Ana etc., creaţii din care se inspiră masiv Sfântul Teodor Studitul. A scris şi un mic poem de 128 trimetri iambici în care-şi exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic, din anul 651.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei şi a pocăinţei. Canoanele liturgice au apărut la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind în mare măsură imnurile liturgice numite condac. Sfântul Andrei Criteanul a fost considerat drept 'părintele canoanelor', fiind deci primul alcătuitor de canoane şi iniţiatorul acestei specii imnografice în Biserica grecească. Însăşi titulatura de 'cel mare' subliniază întinderea acestuia, un poem vast de 250 de strofe, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii.

Citit în primele patru zile din întâia săptămână a Postului Mare şi integral în Joia din săptămâna a cincea, Canonul cel Mare, datorită gândurilor înălţătoare pe care le transmite, temelor necesare în viaţa fiecăruia (smerenia, pocăinţa, străpungerea inimii), precum şi a profunzimii sale, devine un îndreptar şi un îndrumar pentru viaţa noastră. Conţinutul Canonului Mare este unul duhovnicesc, un profund dialog al omului păcătos cu propria conştiinţă, care-i atrage atenţia asupra celor săvârşite. Se poate observa alternanţa a două planuri: sufletul păcătos care-şi plânge păcatele pentru că nu a urmat calea drepţilor, ci a urmat largul drum al rătăcirii şi care din străfundurile inimii strigă: „Iartă-mă! Păcătuit-am la cer şi înaintea Ta!”, şi cel al fiinţelor umane ajunse la starea de îndumnezeire, prin pocăinţă.

Canonul cel Mare - unirea Testamentelor

În Canonul cel Mare se poate observa direct îmbinarea dintre Vechiul şi Noul Testament, o urcare şi o revenire permanentă la început. Prin unirea în Canonul cel Mare a troparelor vetero şi neo-testamentare, Andrei Criteanul arată că Vechiul Testament nu se împlineşte decât în Noul Testament şi, prin urmare, omul se întregeşte în Adam cel nou, Mântuitorul Iisus Hristos. Puntea de legătură reprezintă profeţii, prezentaţi adesea ca fiind cei care au trezit din nou conştiinţa venirii unui Răscumpărător şi au încercat adesea întoarcerea poporului ales. Din simpla observare a izvoarelor folosite la elaborarea Canonului vom observa cu cât rafinament a unit Sfântul Andrei Criteanul teologia vetero-testamentară de cea neo-testamentară.

În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul nu avem de-a face cu două testamente separate, ci cu unul singur care leagă ambele părţi, pentru că unitatea este nedespărţită. Deşi foloseşte un număr extrem de mare de citate din Pentateuh şi în special din Cartea Facere, Andrei Criteanul acoperă întreaga perioadă vetero-testamentară. Ceea ce este mai interesant este faptul că în citatele neo-testamentare Sfântul Andrei Criteanul foloseşte cu predilecţie textele celor patru Evanghelii - şi în special textele Evangheliei lui Luca, Apostolul umanităţii - şi mai puţin celelalte scrieri. De la cântarea a 8-a, citatele vetero-testamentare dispar cu totul, abundând acum citatele neo-testamentare, precum şi câteva aluzii la kerigma apostolică. Prin raportarea continuă de la Vechiul Testament la Noul Testament omul este chemat să treacă puntea de la cel vechi la cel nou, de la omul cel păcătos şi înstrăinat de Dumnezeu la făptura cea nouă în Iisus Hristos.

Despre frumuseţea Canonului

Referindu-se la frumuseţea şi importanţa sa, teologul grec Ioannis Fountoulis a scris următoarele: „(Canonul cel Mare) nu este nimic mai mult decât un cântec de lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale. Poetul se găseşte la sfârşitul vieţii sale. Simte că zilele lui sunt puţine, viaţa lui a trecut. Meditează la moarte şi la judecata dreptului Judecător, care-l aşteaptă. Vine să facă o retrospecţie, o trecere în revistă a duhului lumii. Se aşază ca să discute cu sufletul său. Însă darea de seamă nu este încurajatoare. Lanţul cel greu al păcatului îl strânge. Conştiinţa îl verifică. Şi poetul plânge mereu pentru prăpastia faptelor sale rele. În plânsul acesta se ia la ceartă cu retrospecţia din Sfânta Scriptură. Însă legătura plânsetului cu Scriptura este foarte naturală. Ca om al lui Dumnezeu, poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca să îşi evalueze destinul său.

Cercetează unul câte unul modelele sfintei cărţi. Rezultatul comparaţiei este de fiecare dată groaznic şi cauză a noilor bocete. A imitat toate faptele rele ale tuturor personajelor istoriei sfinte, însă nu şi faptele cele bune ale sfinţilor. Nu îi rămân decât pocăinţa, zdrobirea şi refugiul în mila lui Dumnezeu. Şi aici deschide perspectiva optimistă a poetului. A găsit pocăinţa la uşa Paradisului. Nu are să prezinte fructele pocăinţei; oferă însă lui Dumnezeu inima sa zdrobită şi sărăcia duhului său. Modelele biblice: al lui David, al vameşului, al desfrânatei şi al tâlharului îl încurajează. Judecătorul se va milostivi şi de acesta, care a păcătuit mai mult decât toţi oamenii”.

(Informaţii preluate din Ziarul Lumina; Sursă bibliografică de referinţă: Dimitrios Tsamis, Ekklisiastiki grammatologia, Editura 'Pournara', Thessalonic, 2001, pp. 204-5; Ioannis Fountoulis, Megas Kanon, în: 'Logiki Latreia', Patriarhon Idrima Paterikon Meleton, Thessalonic, 1971, pp. 55-62; Pr. Ioan G. Coman, „Patrologia, Sfânta Mănăstire Dervent”, 1999, p. 194)

Sfaturi pentru familia creștină: Citeşte Sfânta Evanghelie!

Cuvântul plin de har al Evangheliei este puternic să alunge plictiseala şi tristeţea şi să te liniştească.

Te sfătuiesc să citeşti mai des şi timp mai îndelungat Evanghelia, îndeosebi pe cea după Ioan. Să citeşti astfel ca urechile tale să audă: chiar dacă înţelegi sau nu, citeşte. Cuvântul plin de har al Evangheliei este puternic să alunge plictiseala şi tristeţea şi să te liniştească; însă să citeşti un timp mai îndelungat, recunoscând o astfel de ispită îngăduită de către Dumnezeu spre încercarea ta şi descoperirea zălogului interior, străduindu-te spre vindecarea bolii sufleteşti cuibărite prin metoda evanghelică, arătată de către Domnul Însuşi, care spune: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi dobândi linişte sufletelor voastre”. Domnul spune şi prin Apostolul Său: „A mea este judecata, Eu voi răsplăti”; adică încredinţează-i totul Domnului, şi El va răsplăti, pentru că tu n-ai putere să răsplăteşti, chiar dacă ai vrea.

 Sfântul Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 158

Sfaturi pentru familia creștină: Despre Sfânta Împărtăşanie

[....] Dar nu numai cele spuse până acum, îndatorează pe tot creştinul, care nu are impedimente, să se împărtăşească des, ci şi însăşi Dumnezeeasca Taină şi împărtăşirea, dacă ne gândim bine, ne atrage să ne împărtăşim des pentru că este un element esenţial al vieţii sufletului. Să vedem ce însemnează acest lucru.
Teologii scolastici spun că esenţial este acel element fără de care este cu neputinţă să se facă ceea ce se face. De pildă, element esenţial în viaţa omului este răsuflarea, pentru că fără de ea omul nu poate să trăiască. Tot aşa este hrana pentru întreţinerea trupului. Deci, aşa cum este trebuitoare respiraţia neîncetată pentru a trăi, şi hrana pentru alcătuirea firii trupeşti, tot aşa şi deasa împărtăşire este necesară pentru viaţa sufletului şi pentru susţinerea fiinţei lui, sau ca să spun mai bine, este cu mult şi fără de asemănare mai necesară.
Să vină în mijlocul nostru Marele Vasilie, temelia dreptelor învăţături ale Bisericii şi să ne-o spună. “Ca să se învrednicească omul de viaţa veşnică, zice, trebue să se împărtăşească cu Trupul şi cu sângele lui Hristos. Si iarăşi: Este de trebuinţă celui ce s’a renăscut prin Botez să se hrănească cu împărtăşirea Sfintelor Taine. Deci toţi dreptcredincioşii creştini avem nevoie să ne hrănim cu hrana vieţii veşnice, pe care ne-a predat-o Fiul lui Dumnezeu celui viu. Si iarăşi, este bine şi de folos a se împărtăşi omul în fiecare zi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci însuşi Domnul o spune: Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică”. Fără îndoială, împărtăşindu-se omul des cu Viaţa, trăieşte mai deplin viaţa cu toate puterile şi simţirile sale trupeşti şi sufleteşti”.
Iar monahul Iov mărturisitorul zice: “Este drept şi cuviincios ca des şi de multe ori să se sfinţească creştinul cu sfânta împărtăşire. Să dorească şi să alerge să se împărtăşească mai des decât respiraţia. Dacă este cu putinţă şi în fiecare zi, cei vrednici pot să se împărtăşească”.
Iar Ghenadie, patriarhul Constantinopolului, foarte înţelept arată cât de trebuitoare este creştinilor Sfânta împărtăşanie, zicând:
“Sfânta împărtăşanie lucrează mare sporire a vieţii cei întru Hristos, celor ce se împărtăşesc. Fiindcă ceea ce lucrează în trup elementele cele din afară ale pâinii şi vinului, aceeaşi lucrează în chip tainic şi nevăzut Trupul Domnului la sufletul nematerial. Căci precum pâinea susţine şi hrăneşte trupul, tot aşa Trupul lui Hristos hrăneşte sufletul nostru. Si precum prin sfântul Botez luăm viaţa Harului în loc de viaţa păcatului pe care am avut-o, tot aşa hrănindu-ne cu Sfânta împărtăşanie creştem şi sporim în Harul lui Dumnezeu. Căci precum căldura cea firească a trupului ar putea usca umiditatea cea firească, dacă nu este ajutată de hrană (căci prin hrană şi băutură se menţine alcătuirea trupului şi se împlinesc acele lichide, care s’au consumat din cauza căldurii şi fără de care, viata omenească nu ar putea dura nici puţină vreme). În acelaşi chip si căldura răutăţii, care roade sufletul pe dinlăuntru, pentru că usucă puterea evlaviei, ar vrea s’o mistue cu totul, dacă sufletul nu s’ar împărtăşi cu o hrană duhovnicească, care se împotriveşte puterii distrugătoare a răului şi creşte în noi Harurile şi Darurile Sfântului Duh.
Iar Trupul lui Hristos, adică Sfânta Împărtăşanie, fiindcă pe deoparte hrăneşte trupul, iar pe de alta este unită cu firea dumnezeească, curăţă şi sfinţeşte pe cei ce se împărtăşesc şi ne aduce multă hrană duhovnicească. Astfel, fiind bine hrăniţi cu această hrană, ne redobândim sănătatea duhovnicească şi curăţia, din care ne-a scos atunci din Rai, gustarea din pomul oprit.
Se cuvenea deci ca si noi, care cu mâncarea trupească am pierdut curăţia şi sănătatea cea dintâi, tot cu hrană trupească să o recăpătăm şi cele asemenea să fie vindecate cu cele asemenea, iar cele protivnice, cu cele potrivnice. Adică: hrană trupească a fost aceea care ne-a scos din Rai, hrană trupească este si Sfînta împărtăşanie, care ne păzeşte acum. Si aceeaşi viaţă este aceea, care atunci s’a stricat, iar acum se păzeşte.
Totuşi din aceea Dumnezeu ne oprea să nu mâncăm, pe când Sfânta împărtăşanie El însuşi ne-o dă şi ne îndeamnă la ea. Hrănirea aceea ne-a învăţat-o diavolul cel viclean iar pentru Sfânta împărtăşanie, nu numai învăţător şi sfătuitor este Fiul lui Dumnezeu, ci El însuşi s’a făcut slujitor al ei şi ne-a dat-o. Pe aceea a luat-o Adam ca un fur, iar la Sfânta împărtăşanie ne îndeamnă Dumnezeu şi ne porunceşte în mod vădit să o gustăm. In aceea era ascunsă otrava neascultării, iar în Sfânta Împărtăşanie se ascunde o comoară de nenumărate bunătăţi.”
Deci fraţilor, de vreme ce împărtăşirea deasă este necesară tuturor creştinilor, precum am dovedit cu mărturiile pe care le-am adus până acum, este de mare nevoie ca si noi să ne împărtăşim des, ca să avem în noi Viaţa, care este Iisus Hristos şi ca să nu murim moarte sufletească. Căci acei care nu se hrănesc adesea cu această hrană duhovnicească, cu adevărat mor. Si deşi se arată că trupeşte trăiesc, sufleteşte însă sunt morţi, Pentru că s’au îndepărtat de viaţa cea duhovnicească şi adevărată, pe care o face Sfânta împărtăşanie.
Si aşa cum pruncul, când s-a născut, plânge şi cere cu multă stăruinţă hrana şi laptele lui, iar dacă nu suge şi n’are poftă este semn că este bolnav si în primejdie să moară, tot aşa şi noi trebue să stăruim ca să ne alăptăm din hrana cea duhovnicească, Sfânta Împărtăşanie, ca să vieţuim, iar dacă nu o facem ne primejduim de moartea sufletească.
Zice si Sfântul Ioan Gură de Aur: “De vreme ce ne-am învrednicit de atâta iubire si cinste de la Hristos, ca să ne împărtăşim cu Trupul si cu Sângele Lui, să nu ne lenevim a face acest lucru. Nu vedeţi pe copii cei mici cu câtă grabă apucă sânul mamei lor? Cu câtă repezeală pun buzele la sân? Cu aşa grabă ar trebui ca şi noi să ne apropiem de această Sfântă Masă si de acest sân al duhovnicescului Potir, ca să ne împărtăşim. Sau mai bine zis, cu mai mare grabă să ne alăptăm din Sfânta împărtăşanie, ca nişte prunci care se alăptează cu Harul Sfântului Duh, şi singura noastră mâhnire să fie neîmpărtăşirea cu aceasta hrană Deviată făcătoare” (Omil. 82, la cap. 26 de la Matei).
(Sfantul Nicodim Aghioritul, Neofit Kavsokalivitul – DEASA IMPARTASIRE CU PREACURATELE LUI HRISTOS TAINE)

8 morţi în Damasc

Damasc
În urma unui atac cu grenade care a avut loc duminică 6 octombrie 2013 asupra unui cartier creștin din Damasc / Siria au fost ucise cel puțin opt persoane. Acestă informaţie provine din fluxul de ştiri al agenţiei naţionale de presă din Siria cunoscută cum acronimul SANA. Informaţia a fost redifuzată de France Press si Deutsche Welle.  După datele din comunicat au fost înregistraţi încă 24 de răniţi şi consemnate importante  pagube materiale la biserica ortodoxă greacă Sf. Cruce ca urmare a atacului cu grenade care a lovit cartierul creştin Kassaa din centrul vechi al Damascului.

Cum trebuie să fie conducătorii noştri?

… cum trebuie să fie conducători noştri?

"Cei asezaţi la conducerea afacerilor noastre obşteşti, din mila lui
Dumnezeu şi cu învoirea poporului dreptcredincios, trebuie să fie
întru toate luminaţi şi fără prihană, să aibă şi dragoste şi pricepere
pentru chemarea lor, să fie şi blânzi şi cumpliţi şi milostivi, iubitori
de pace şi nemitarnici, străini de lenevire şi deprinşi cu strădania
neîntreruptă din straja dimineţii până în noapte…
Numai fiind impodobiţi cu astfel de însuşiri vor putea fi socotiţi ca cei
mai buni şi mai întelepţi fii ai poporului, pe care, sunt chemaţi să-l
povăţuiască spre limanul mântuirii. Numai atunci vor fi vrednici de
încrederea şi dragostea acestui popor. Altfel vor fi nişte năimiţi, asupra
cărora se va descarca la timpul său toată osânda Scripturii şi a
viitorimii.”

CONSTITUŢIE ŞI AUTONOMIE
Prelegere poporala de Dr. I. Lupaş, Sălişte, 1919

Nefertiti – O credinţă ale cărei influenţe se regăsesc până în Scriptura Vechiului Testament

Nefertiti
(c) Wikipedia

Faraonul Echnaton şi soţia acestuia Nefertiti  au întemeiat prima religie monoteistă din istoria omenirii. Influenţa acestei credinţe se regăseşte până în psalmii Vechiului Testament.

Printre sculpturile deosebit de importante ce ni s-au păstrat din vechime se numără şi cea a reginei Nefertiti. Brustul acesteia se află actualmente la Berlin, în muzeul egiptean şi reprezintă centrul unei expoziţii dedicate implinirii a 100 de ani de la descoperirea lui. Nu doar măestria artistică este remarcabilă ci şi stadiul de conservare peste milenii al acestei statuete de doar 47 cm. Chipul perfect al unei femei de vârstă medie şi coroana albastră de pe capul acesteia se află într-o antiteză cu gâtul subţire care face legătura spre trunchi.

Statueta nu reprezintă o figură mitologică ci o femeie extraordinară a cărei influenţă a fost  determinantă pentru lumea antică. Nefertiti nu a fost o prinţesă din naştere ci fica unui orăşean pe numele Aja, care a trăit în secolul al XIV-lea înainte de Hristos. Ea s-a căsătorit ci prinţul moştenitor Amenophis, fiul faraonului egiptean Amenophis al III-lea (1388-1351 î.Hr.). Acesta a murit la scurt timp după încheierea acestei căsătorii şi astfel soţul reginei Nefertiti a devenit Amenophis al IV-lea, stăpânul întregului Egipt. Nefertiti a devenit mare regină a Egiptului Herrscher Ägyptens, und seine Gemahlin Nofretete wurde zur Großen Königin iar tatăl ei a primit titlul important de socru al regelui.

După o perioadă de domnie scurtă are loc o adevărată revoluţie religios-culturală în Egipt. Plecând de la religie perechea regală iniţiază o schimbare care va cuprinde treptat toate aspectele vieţii publice. Până la acel moment pentru orice fenomen exista o zeitate adorată în cultul public.

Ideea unui Dumnezeu creator

Astfel existau sute de zeităţi care populau cerul şi pământul şi lumile subterane. Paralel cu acest politeism oficial egiptenii credeau şi într-un Dumnezeu mare şi unic care era identificat cu regele soare Ra sau cu Amon, zeul principal din Teba.  Ideea unui Dumnezeu creator a fost deosebit de apreciată de Amenophis al IV-lea şi de regina Nefertiti care au făcut o ruptură radicală faţă de tradiţia religioasă de până atunci: A fost creată o nouă zeitate cu numele Aton care a fost introdusă în pantheonul zeităţilor egiptene.

Cuvântul "Aton" era denumirea dată deja în jurul anului 2000 î.Hr. unui corp ceresc şi anume discului solar. Dar care nu avea nimic în comun cu zeitatea gândită de Amenophis şi de Nefertiti. Zeitatea Aton s-a despărţit de cultul tradiţional al zeului soare şi s-a revelat doar prin lumină şi în lumină. Aton era Lumina, el era strălucirea soarelui care pătrundea lumea şi izvora viaţa. Aton era stăpânul lumii şi regele tuturor zeilor, şi nu avea nevoie de nici o zeiţă care să îi stea alături ca soţie.

"Ea, cea pe care a recunoscut-o Aton!"

Dacă vechile zeităţi intrau în legătură cu preoţii şi regii pentru a le comunica dorinţele pe care le aveau, Aton rămânea mut oricărei cereri. El comunica doar prin regele Amenophis care era profetul şi propovăduitorul acestuia. Aton era reprezentat în prin imaginea unui disc solar. La marginea inferioară a acestuia era reprezentat un şarpe încolătăcindu-se pe un pom ce purta simbolul vieţii. De pe discul solar străluceau raze care se opreau pe mâinile oamenilor. Prin aceste raze zeul absolut se conecta permanent cu pământul care avea nevoie de darul lui veşnic.

Conceptul religios nou oferea o nouă poziţie reginei Nefertiti. Aceasta era aproape egală în drepturi cu faraonul şi este permanent menţionată alături de el. Pe un scarabeu amuletă din această epocă descoperit in Namibia şi păstrat la Muzeul Britanic din Londra se află următoarea inscripţie: “Trăiască fiului iubit al lui Ra, Amenophis, domnitorul zeu al Thebei, cel mare în viată şi marea regină Nefertiti!”

Importanţa religioasă a reginei Nefertiti a fost anunţată întâi prin inscripţii în templul lui Amun din Karnak unde prin altarele ridicate lui Aton în partea de răsărit a templului s-a încercat profilarea forţată a acestuia. În partea de vest a templului i-a fost ridicată o faţadă din 12 coloanepe care a fost prezentată doar Nefertiti drept zeiţă încoronată sub razele zeului Aton. În inscripţiile însoţitoare Nefertiti este prezentată drept „Ea, cea pe care a recunoscut-o Aton!” lucru prin care i se recunoaşte influenţa religioasă şi publică deosebită pe care nici o altă femeie a acelei epoci nu o atinsese. Ea celebra rituri regale cum ar fi cel simbolic al “zdrobirii duşmanilor” şi a primit un nou nume “Aton este cel desăvârşit”, nume dublu ca al regelui înscris pe un inel regal. Ea era elemental feminine divin din religia lui Aton şi corespondentul feminine al regelui.

O treime sfântă

Dacă Aton ca zeitate creatoare androgină a fost „unul , care s-a făcut pe sine mai mulţi“, la fel Amenophis şi Nefertiti erau urmaşii lui diferenţiaţi din punct de vedere sexual împreună cu care Aton forma o treime sfântă.

În al patrulea an al domniei lui Amenophis, regele şi regina au ales o nouă locaţie pentru slăvirea zeului lor. Locul ales se afla într-un loc pustiu la Tell el-Amarna, înconjurat în arc ce cerc de munţi, la jumătatea drumului dintre Cairo şi Luxor. Numele noului oraş a fost Achet-Aton (Orizontul lui Aton).

În câţiva ani a crescut ca din pământ o capitală cu centre religioase şi palate, clădiri administrative şi locuinţe. 14 semne de hotar au fost cioplite din piatra muntelui şi folosite drept locuri de graniţă sfinte pentru a indica dezvoltarea ulterioară a localităţii. Când perechea regală a schimbat reşedinţa şi s-a mutat în Achet-Aton regele a renunţat la numele "Amenophis", nume în care era inclusă denumirea zeului Amun şi s-a numit pe sine cu un nume nou: "Echnaton", care înseamnă “cel plăcut lui Aton” sau “raza lui Aton”.

Care nu acceptă nici un dumnezeu lângă el

Într-o inscripţie din epocă de la mormântul tatălui reginei Nefertiti se spune despre aceasta: „Ea, cea care cu vocea ei suavă îl mulţumeşte pe Aton.“ În acelaşi mormânt al lui Aja se află inscripţionat „Marea Cântare“ a religiei lui Aton, “Cântarea Soarelui“. Această inscripţie este singura sursă a Cântării Soarelui care a fost până acum descoperită. Nefertiti s-a implicat personal în alcătuirea acestei cântări lucru ce poate fi dedus şi din versetul citat mai înainte. Centrul acestui poem conţine un imn de laudă adresat lui Aton creatorul şi susţinătorul lumii, care este văzut ca un dumnezeu al iubirii care se îngrijeşte zilnic de creaţia lui. Perechea regală contrar tuturor tradiţiilor vremii face din Aton singurul dumnezeu , care nu acceptă nici un dumnezeu lângă el  şi despre care se spune în poem că „Nu există nici un dumnezeu în afara lui.“

Aici a luat naştere primul monoteism din istoria omenirii, şi pe baza textelor şi iconografiei originale se poate spună că o femeie, regina Nefertiti, a fost implicată deosebit de activ la fondarea lui. Noua religie a lui Aton a supravieţuit episodic doar pentru o scurtă perioadă de timp. “Cântarea Soarelui” şi-a găsit intrarea printr-o traducere din vremea lui Moise în cultul iudaic, iar  în cartea psalmilor[i]  părţi importante ale acesteia au fost preluate două psalme îndrăgite de ortodocşi şi citite la fiecare vecernie: Psalmul 103 şi 144.

---

[i] Jan Assman: Moses der Ägypter. Fischer, Frankfurt 2004, ISBN 3-596-14371-3, p. 255.