In memoriam Anton Durcovici

Anton Durcovici (* 17 mai 1888, Bad Deutsch-Altenburg, în imperiul Austroungar - † 10 decembrie 1951, Sighet) a fost un episcop romano-catolic de Iași între anii 1947-1949. A fost arestat de Securitate la data de 26 iunie 1949 și a murit în închisoarea de la Sighet, în urma tratamentului inuman la care a fost supus acolo. În data de 17 mai 2014 a fost trecut în rândul mucenicilor în cadrul unei slujbe religioase oficiate de cardinalul Angelo Amato la Iași. Episcopul Anton Durcovici este sărbătorit în România la 10 decembrie, ziua martiriului său.

Biografie

Anton Durcovici s-a născut la data de 17 mai 1888, în localitatea Bad Deutsch-Altenburg din Austria Inferioară, fiind al doilea copil al soților Francisc Durkowitsch (austriac / lucrător la cariera de piatră) și Maria Durkowitsch (croată, născută Mittermaier). La vârsta de șase ani rămâne orfan de tată care a decedat ca soldat în războiul bosniac din 1878 și a emigrat împreună cu mama și fratele Franz la Iași, unde a frecventat cursurile școlii slementare a parohiei catolice. S-a transferat la o școală din Ploiești și apoi la București, unde s-a înscris ca elev la Școala Arhiepiscopală „Sf. Andrei” (1898-1901), Condusă de Congregația Frații Școlilor Creștine, și Liceul „Sfântul Iosif” (1901-1906). La 1 septembrie 1901, este primit de către arhiepiscopul Raymund Netzhammer în Seminarul mic din București, la recomandarea pr. Lucius.

La data de 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma pentru a-și continua studiile teologice la colegiul „De Propaganda Fide” (1906-1911). Ca o încununare a anilor de studii, în perioada 1910-1911 a obținut doctoratul în filosofie de la universitatea „Toma de Aquino”; în anul 1911 a obținut doctoratul în teologie de la Universitatea Urbaniană, precum și licența în drept canonic de la Universitatea Gregoriană. A fost sfințit preot în ziua de 24 septembrie 1910 în Bazilica „San Giovanni in Laterano”, cu o dispensă canonică de 20 de luni.

Revenit în țară la 29 iulie 1911, a fost timp de mai mulți ani profesor de religie la Liceul „Sf. Iosif” din București și a activat ca administrator parohial la Tulcea. Pentru simplul motiv că era cetățean austro-ungar a fost arestat de ziua intrării României în Primul Război Mondial, în data de 27 august 1916, și închis împreună cu ați preoți catolici, între care s-a numărat și Ioan Bălan, într-un lagăr din Moldova. Ulterior a fost eliberat de regele Ferdinand I. S-a întors la București, unde a fost numit preot vicar la parohiile din Târgoviște și Giurgiu, precum și profesor de religie la Liceele „Sf. Iosif” și „Sf. Andrei” din București. Apoi a fost și rector al capelelor școlilor catolice, predicator la biserica „Sf. Maria a Darurilor”, președinte al Asociației Mariane de bărbați și tineri din București. În anul 1919 preotul Anton Durcovici a fost nominalizat drept candidat pentru funcția de episcop de Iași. În funcția de episcop a fost numit Alexandru Cisar.

După Primul Război Mondial a ocupat diferite funcții în cadrul Arhidiecezei de București: profesor și rector al Seminarului Teologic Arhidiecezan „Sf. Duh” (1924-1947), vicar general al Mitropoliei Romano-Catolice de București (1935-1947) și canonic al aceleiași arhidieceze. De asemenea a fost jude-prosinodal în tribunalul arhidiecezan din București, examinator prosinodal, prelat papal, numit de papa Pius al XI-lea. A fost decorat de regele României cu Ordinul național „Steaua României”, în grad de ofițer. A înființat revista „Farul nou”, la care au colaborat între alții Gala Galaction și Nichifor Crainic. Anton Durcovici a fost rector și al Institutului Teologic Romano-Catolic „Sf. Iosif” din Iași în perioada 1944-1945 când, din cauza războiului, Institutul a fost mutat la București în cadrul Seminarului în fruntea căruia Anton Durcovici se afla deja din 1924. Vorbea la perfecție româna, germana, latina, franceza, italiana și maghiara.

Episcop romano-catolic de Iași

În înțelegere cu guvernul României și conform Concordatului din 1927, încheiat între Sfântul Scaun și Statul Român, papa Pius al XII-lea l-a numit în data de 30 octombrie 1947 pe preotul Anton Durcovici în funcția de episcop romano-catolic de Iași. A fost consacrat la 5 aprilie 1948 în Catedrala "Sf. Iosif" din București de către pro-nunțiul apostolic Gerald Patrick O'Hara (episcop de Savannah-Georgia, Statele Unite ale Americii) și înscăunat în Catedrala din Iași la 14 aprilie același an. Ca motto pe stema episcopală și-a ales textul: „Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul“ (Beatus populus cuius Deus Dominus) (Ps. 143, 15). În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iași, episcopul Durcovici a desfășurat o activitate pastorală istovitoare, vizitând parohiile din Moldova și îndemnându-i pe credincioși să-și păstreze credința. Astfel, gândindu-se la timpurile care aveau să vină când mulți dintre credincioși vor rămâne fără preoți, el orânduiește ca în fiecare seară în toate bisericile să se repete două-trei întrebări din catehism cu tot poporul. Din cauza întreruperii relațiilor diplomatice dintre Guvernul României și Sfântul Scaun, prin denunțarea Concordatului din anul 1929, episcopul Durcovici a avut multe de îndurat din partea regimului comunist. După "punerea în retragere" forțată a arhiepiscopului Alexandru Cisar în septembrie 1948 și trimiterea acestuia cu domiciliu forțat la Orăștie, conducerea Arhidiecezei de București a fost încredințată de către Sfântul Scaun lui Anton Durcovici, ca administrator apostolic. În timpul evenimentelor dramatice din 1949, episcopul Durcovici a dat dovadă de mult tact în îndrumarea preoților și a sătenilor pentru respectarea liniștii și a păcii, ferindu-se astfel de a provoca autoritățile comuniste. Cazul Durcovici rămâne unul dintre cele mai dramatice din istoria Bisericii Romano-Cartolice din România. Perioada 1948-1949, în care s-a aflat la conducerea Diecezei de Iași, a fost una de confruntare deschisă cu regimul comunist, iar episcopul Durcovici și-a făcut pe deplin datoria. Astfel, el a inițiat unele acțiuni menite să asigure continuitatea Bisericii, acțiuni bazate pe îndemnul adresat credincioșilor de a păstra credința catolică și legăturile de fidelitate cu Sfântul Scaun. Securitatea i-a întocmit dosare de urmărire informativă și un dosar de urmărire penală, urmărindu-l pas cu pas. În notele informative redactate sunt prezentate numeroase acuzații aduse episcopului Anton Durcovici, cu scopul de a-l incrimina și trimite în fața unui tribunal militar. Episcopul era calificat drept un dușman al regimului comunist și coordonator al rezistenței anticomuniste din partea Bisericii Catolice din România. La data de 11 ianuarie 1949, ofițerii Securității din Iași, N.A. Pandelea și A. Nussem au propus arestarea episcopului A. Durcovici pe motiv că devenise “o piedică în drumul spre socialism”.

Martiriul episcopului Durcovici

În după-amiaza zilei de 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre localitatea Popești-Leordeni pentru a administra taina miruirii la 200 copii, a fost lovit și băgat forțat într-o mașină a Securității, împreună cu preotul prof. Rafael Friedrich, rectorul Seminarului Arhidiecezan din București. A fost depus în arestul central al Securității din București, unde a fost anchetat timp de aproape un an, fiind bătut și maltratat. În iunie 1950, este transferat la Penitenciarul Jilava. În această perioadă, este condamnat în lipsă la „închisoare administrativă“ de către o comisie militară alcătuită din generalii Alexandru Nicolschi și Vladimir Mazuru.[4] În închisorile comuniste, scria recent istoricul catolic american Robert Royal, episcopul "a fost maltratat (...) într-o asemenea măsură, încât în momentul în care a fost azvârlit dezbrăcat într-o celulă devenise de nerecunoscut". Aflat în captivitate, el și-a susținut cu mult curaj nevinovăția, declarând: "De la început și până în ziua arestării mele, am căutat să îndeplinesc îndatoririle mele religioase de episcop catolic și am înlăturat din faptele și cuvintele mele orice politică, având drept scop de a călăuzi clerul și credincioșii catolici pe drumul mântuirii sufletelor, îndemnându-i în credința lor religioasă" [5]. Episcopul Anton Durcovici a ajuns pe data de 17 septembrie 1951 la Închisoarea Sighet. După cum notează un martor: „Spre miezul nopții, un trup scheletic, dezbrăcat, plin de răni și sânge, a fost aruncat într-o celulă unde se mai aflau 15 suflete chinuite. În fața acestei scene, pr. Friedrich s-a repezit cu o pătură și l-a acoperit. Din cauza durerilor și a gerului, episcopul Durcovici n-a putut dormi și în acea noapte a mai găsit tăria să încurajeze pe sărmanii deținuți, zicându-le: «Duceți crucea Mântuitorului care S-a răstignit pentru păcatele noastre, căci va veni ziua învierii și pentru mult încercatul popor român». A fost apoi luat și dus într-o celulă singur unde a murit la 10 decembrie 1951“.

A doua zi a fost luat și aruncat dezbrăcat și singur într-o celulă strâmtă (celula 13), fără lumină, fără căldură, fără aerisire. Pe data de 9 decembrie, preoții Rafael Friedrich și Ioan Ploscaru, care aveau celulele vecine, au interceptat ultimele cuvinte rostite în latinește de episcop: "Antonius episcopus! Orate pro me ut non dificiare: morior fame et siti; da mihi absolutionem; Antonius moribundus!" (Anton episcopul, rugați-vă pentru mine să nu cedez; mor de foame și de sete; dă-mi dezlegarea; Anton în agonie!).

Episcopul Durcovici a murit în noaptea de 10/11 decembrie 1951 în închisoarea comunistă de la Sighet, după ce torționarii săi, la ordinul liderilor regimului comunist, i-au refuzat hrana și apa de băut. În actele Securității apare următoarea constatare cu ocazia morții episcopului martir: “Durcovici Anton a decedat în luna decembrie 1951 la Dunărea. Dosarul Dur(covici) trebuie predat la A.S. (Arhiva Securității), B.3 (Biroul 3). Semnalat la Cabinet că a decedat! Trupul episcopului martir a fost preluat de directorul închisorii, Vasile Ciolpan, și îngropat în Cimitirul Săracilor din Sighet. Moartea episcopului a fost mult timp ținută secretă de către autorități. Efectul avea să fie însă contrariu, iar episcopul nu a fost niciodată dat uitării. În plină teroare comunistă, la 12 ianuarie 1954, respectiv 7 iulie 1955, preoții Traian Jovanelli și Petru Pleșca cereau eliberarea din închisoare a episcopului Durcovici, neștiind că el murise . În ultimii ani ai regimului comunist, dosarul de canonizare a episcopului Durcovici era deja în curs, fiind date publicității și primele informații privitoare la viața și martiriul său.

După anul 1990 episcopul Petru Gherghel a revigorat aceste preocupări, demarând cercetările istorice privind viața și activitatea episcopului martir. La data de 25 martie 1997 a fost deschis procesul de canonizare în faza diecezană, iar în septembrie 1999 dosarul complet a fost înaintat Congregației pentru Cauzele Sfinților din Roma. În data de 31 octombrie 2013 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului slujitorului lui Dumnezeu Anton Durcovici, ucis în ură față de credință în închisoarea de la Sighet.

Academia Teologică de pe lângă Institutul Teologic Romano-Catolic "Sf. Tereza" din București poartă numele episcopului Anton Durcovici. Iar episcopia romano catolică din Iași are o arhivă publică referitoare la Durcovici care poate fi accesată aici.

Sf. Athanasie din Brest

Sfințitul Mucenic Athanasie din Bretsk a fost din Belarus și s-a născut în jurul anului 1597 într-o familie creștină creștină pe nume Filippovici. El a primit o educație temeinică și a cunoscut extrem de bine literatura teologică și istorică, așa cum reiese din jurnalul sfântului, care s-a fost păstrat.

În tinerețe, Sfântul Atanasie a fost pentru un timp dascăl în casele comercianților polonezi bogați. În anul 1627, el primit tonsura în monahism sub mantia starețului Iosif la mănăstirea închinată Sfântului Duh din Vilensk. Sfântul Atanasie a fost hirotonit în anul 1632 și a devenit stareț al mănăstirii Dubovsk, lângă Pinsk.

Sfântul Atanasie, cu o binecuvântare specială a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a restabilit Ortodoxia în limitele vechilor teritorii ale Rusiei, care au fost confiscate de regatul polonez. Între anii 1638-1648, Sfântul Atanasie și-a împlinit ascultările ca eguen al mănăstirii Bretsk-Simeonov. Călugărul a suferit multe abuzuri din partea uniților și persecuții ilegale din partea autorităților catolice civile. De trei ori a îndurat temnița în care a fost aruncat pe nedrept.

După intrarea în vigoare a dispozițiilor legale privind trecerea forțată a tuturor ortodocșilor din Polonia la biserica Unită după hotărârile luate la Uniunea de la Brest din 1596 a apărat cu râvnă ortodoxia. Discursul critic fulminant pe care l-a avut în parlamentul polonez în anul 1643 îl face ca unul dintre factorii catalizatori ai opoziției față de Uniație. Din acest motiv este arestat în 1644 și a fost trimis autorităților de la Kiev să fie judecat de un consistoriul bisericesc pentru tulburarea credinței uniților, dar a fost achitat și sa întors la propria mănăstire. Timp de zece ani, Sfântul Atanasie a condus o luptă constantă pentru Sfânta Ortodoxie, credincioșia căreia este evidențiată de suferințele și răbdarea cu care a suportat pe cei care-l dușmăneau pe nedrept.

Refuzul de a trece la Uniație l-au adus din nou în fața unui tribunal civil unde a fost acuzat printre altele de planificarea unei  răzmeliți cu ajutorul  hanului tătar Bogdan Xmelnyckyc împotriva uniației. Este condamnat la moarte pentru afurisenia pe care a aruncat-o asupra Uniației și moare ca martir după lungi chinuri în noaptea de 4-5 septembrie  a anului 1648. Descoperirea Sfintelor sale Moaște s-a făcut la anul 1679, Julie 20.

100 de ani de la martiriul Romanovilor

100 de ani de la martiriul Romanovilor

Pe 17 iulie 1918 agenții poliției secrete ruse CEKA l-au împușcat pe fostul țar Nicolae al II-lea Romanov în Ekaterinburg . Împreună cu el au fost uciși în acele zile și alți membrii ai falimiei imperiale printre care și marea ducesă Elisabeta Fiodorovna care era din 1907 stareța mănăstirii ”Marta și Maria – surorile milostivirii”.

Marea ducesă Elisabeta Fiodorovna a fost aruncată într-un puț de mină părăsită din apropierea localității Alapayevsk alături de alți șase membrii ai familiei imperiale în 18 Iulie 1918. Până la sfârșit s-a rugat neâncetat chiar și atunci când în fața ei au fost aruncați cinci membrii ai familiei imperial Romanov. Marele Duce Serghei Mihailovici a fost împușcat înainte de a fi aruncat în puț. Restul au fost aruncați de vii. Din pricina căderii doar unul din cei șase membrii ai familiei imperiale a decedat. Celelalte victime au supraviețuit în primă fază căderii dar au murit din pricina rănilor suferite. Printre victime s-au aflat prințul Ioan Constantinovici al Rusiei († 32 ani), Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei († 27 ani), prințul Igor Constantinovici al Rusiei (†24 ani), Prințul Vladimir Pavlovici Paley († 21 ani), maica Varvara Yakovleva și marea ducesă Elisabeta Fedorova († 53 ani). Marea Ducesă s-a rugat pe tot parcursul drumului și chiar după izbitura suferită astfel încât criminalii au aruncat în puțul de mină două grenade pentru a-i amuți pentru vecie pe ce pe care puterea comunistă îi dorea șterși din memoria veacului de acum. Deoarece rugăciunile ”Miluiește-ne Dumneueule , miluiește-ne!” și ”Mântuiește Doamne poporul Tău!” s-au auzit fără încetare și după ce zgomotul celor două explozii se stinsese și o a treia grenadă nu mai aveau, securiștii CEKA au aruncat multe grinzi și bucăți de demn uscat în puț și câteva făclii pentru a îi arde pe cei răniți. Rugăciunea însă nu s-a stins nici după ce s-au stins flăcările și criminalii și-au părăsit victimele în mina dezafectată. Marea ducesă care asemenea Reginei Maria a României a îngrijit cu trup și suflet răniții în spitalul mănăstirii pe care o întemeiase după moartea soțului, a pansat cu bucăți din veșmântul propriu rănile celor căzuți. Din lipsa apei și hranei și din pricina rănilor toți au decedat la puțin timp. Nimeni nu știe din ordinul cui au fost omorâți acești oameni. Totul a fost executat cu cea mai mare discreție, și dacă despre asasinarea țarului s-a scris imediat în toate ziarele vremii, despre asasinarea celor enumerați mai sus nu a scăpat nimeni nici un cuvânt. Unul din criminali a declarat al început armatei rușilor albi că ”oameni necunoscuți” i-ar fi răpit pe cei asasinați. Nu se știe nici motivul brutalei asasinări sau de ce au fost aruncații de vii în acel puț de mină. Se știe doar că armele de foc pe care le aveau călăii au fost folosite doar pentru al îl împușca în cap pe marele duce Serghei Mihailovici Romanov.

Cine a fost Elisabeta Fiodorovna ? Elisabeth Alexandra Luise Alix a fost născută la 1 noiembrie 1864 în familia marelui duce Ludvig al IV-lea din Hessen și era nepoata Reginei Victoria. Se căsătorește la 15 iunie 1884 cu parele Duce al Rusiei Serghei și ia numele de Elisabeta Fiodorovna. Se convertește la ortodoxie în 1891 după un pelerinaj în Palestina unde printre altele a vizitat biserica rusă de pe Muntele Măslinilor care poartă hramul Sf. Maria Magdalena. Slujba trecerii la ortodoxie făcută prin mirungere este tradusă de Elisabeta Fiodorovna în engleză și germană și trimisă tuturor rudeniilor din Europa de Vest. Soțul ei, Marele Duce Serghei Alexandrovici Romanov este ucis în 1905 într-un atentat cu bombă executat de teroristul socialist Ivan Kalyayev. După moartea soțului marea ducesă împarte întreaga avere și intră în viața monahală. Îl iartă pe criminalul care i-a ucis soțul și intervine pe lângă țar pentru grațierea acestuia. A întemeiat o mănăstire sub patronajul surorilor lui Lazăr – Marta și Maria – care să se ocupe de săraci, bonlavi și muribunzi la Moscova încercând să combine viața monahală ortodoxă cu activismul social al tradiției creștine vest europene în care crescuse.

Studiază autorii creștini din apus ca Vincențiu de Paul și Tereza de Aquila care au scris mult despre baza duhovnicească a muncii sociale creștine. Studiază viața comunității diaconițelor din Kaiserwerther care erau deosebit de renumite în epocă și viața comunității monastice romano/catolice franceze ” Little Sisters of Love” din Londra. Activitatea mănăstirii ortodoxe organizată de ea l-a făcut pe diplomatul englez Sir Samuel Hoare să exclame: ”Atmosfera din mănăstirea [Elisabetei Fiodorovna] e ca cea de la surorile anglicane.” Când a început să cutreiere casele săracilor și cartierele rău famate în căutarea copiilor orfani poliția a avertizat-o că nu îi poate garanta nici siguranța nici viața dacă se expune așa primejdiilor. Elisabeta Fidorovna le-a răspuns acestora că: ”Viața e în mâna lui Dumnezeu nu într-a poliției!”

Activitatea diaconițelor coordonată de o convertită la ortodoxie a stârnit nemulțumirea clerului superior moscovit care printre altele zgândărit și de Grigori Efimovici Rasputin au acuzat-o de încercarea de a protestantiza pe furiș ortodoxia Rusă. Monahia Elisabeta se apără în fața sinodului rus citându-l pe marele canonist Theodoros Balsamon care menționează atât existența diaconițelor precum și ritualul de hirotesire al acestora în secolul al XII-lea. Tensiunile legate de noua mănăstire apar regulat pe ordinea de zi a sinodului rus care respinge vehement hirotesiile diaconițelor până la revoluția bolșevică.

Elisabeta Fiodorovna refuză în 1917 învitația rudelor din Germania de a se refugia din fața tăvălugului bolșevic. Este arestată în Săptămâna Paștilor din anul 1918 sub acuzația că mănăstirea condusă de ea era un centru de misticism și superstiții și este deportată cu toată familia Romanovilor la Ekaterinburg. Prea mulți membrii ai familiei imperiale la un loc erau o problemă pentru conducătorii bolșevici așa că cei nominalizați mai sus sunt mutați la Alapayevsk la circa 150 de kilometri nord vest de Ekaterinburg.

În noapte de 18 Julie 1918 Pjotr Starzew, Grigori Abramow und Wassili Ryabow din poliția secretă rusă CEKA împreună cu alte ajutoare duc pe cei 6 membrii ai familiei Romanov un secretar și o maică din mănăstirea Ecaterinei Fiodorova la o mină părăsită aflată la circa 11 Km distanță de oraș unde sunt omorâți mișelește. Peste câteva luni trupele antibolșevice cuceresc pentru puțină vreme regiunea Alapayevsk și după zvonurile care circulau în zonă găsesc locul execuției Romanovilor: Atunci se constată că trei dintre victime au fost bandajate cu bucăți din rasa Elisabetei Fiodorova. Trupul maicii Elisabeta Fiodorova este transportal la Ierusalim, iar ceilalți cinci membrii ai familiei Romanov au fost înhumați într-un cimitir rus din China. Acesta din urmă devastat de adepții lui Mao Zedong în 1945.

Biserica Rusă din din afara Rusiei pe Elisabeta Fiodorova o canonizează în anul 1981 alături de alți martiri ai epocii comuniste. În 1992 este canonizată și de către Biserica Ortodoxă Rusă. În 1998 este inaugurată o statuie a Elisabeta Fiodorova în rândul martirilor veacului XX cinstiți pe fațada Abație Westminster. Patriarhul Alexei al II-lea dă binecuvântarea redeschiderii mănăstirii întemeiate de Elisabeta Fiodorova. Pe lângă mănăstire s-a deschis și un cămin pentru fetele orfane și un centru de pregătire medicală și farmaceutică care pe lângă pregătirea teoretică în aceste domenii mijlocesc și cursuri de spiritualitate, diaconie și teologie. În Moscova sunt 45 de eleve. Centre asemănătoare s-au deschis și la St. Petersburg, Vladikavkaz, Ioșkar-Ola, Pjatigorsk, Tscheboksary, Rostow am Don, Nabereshnyje Tschelny, Schachty și Iwanowo.

Pentru rugăciunile cuvioasei maici Elisabeta Fiodorova, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Arena Postului cel Mare

Stadionul virtuților s-a deschis. Cei ce voiți să vă nevoiți intrați, încingându-vă cu nevoința cea bună a postului. Că cei ce se luptă după lege, după dreptate se și încununează. Și luând toată întrarmarea Crucii să ne luptăm împotriva vrăjmașului, ca un zid nestricat ținând credința, și ca o platoșă rugăciunea, și ca un coif milostenia. În loc de sabie, postul care taie toată răutatea de la inimă. Cel ce face acestea va primi cununa cea adevărată de la Împăratul tuturor, Hristos, în ziua judecății.`` 

( Stihira a VII-a de la Laude-Triod, Duminica izgonirii lui Adam din Rai)

Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

În luna aprilie, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului şi măritului marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.
Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.

În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: “De ce eşti tristă, femeie?” Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: “Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?” Şi ea răspunse. “De-a dreapta parte a bisericii.” Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: “Ajută şi tu” şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.
Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: “Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru.” Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.


Iata si ce putem citi in articolul Minunea cu biruirea vrajmasului balaur de catre Sfantul Mare Mucenic Gheorghe:
Nu se cuvine, insa, a trece sub tacere si acea vestita minune, despre uciderea balaurului, pe care a facut-o Sfantul Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, in partile Sirofeniciei, langa cetatea Beirut, nu departe de cetatea Lida, unde s-a ingropat trupul acestui mare Sfant Mucenic. Aceasta minune, pe multe icoane din vechime a fost zugravita, de cei vrednici de credinta zugravi ai pamantului Palestinei, si despre ea povestesc si cei ce calatoresc prin Palestina, care arata si locul acestei minuni, ce s-a facut asa: Era langa cetatea Beirutului, spre muntele Libanului, un iezer foarte mare, in care era un balaur infricosator si ucigas, care, iesind din acel iezer, pe multi oameni ii tragea in iezer si-i pierdea, mancandu-i. Si, de multe ori, poporul, inarmandu-se spre uciderea lui, era ucis si gonit, ca apropiindu-se de zidurile cetatii cu suflarea lui cea pierzatoare, umplea vazduhul de venin purtator de moarte, incat multi se vatamau si mureau si era necaz si plangere mare in acea cetate, iar oamenii erau necredinciosi si, impreuna cu imparatul lor, toti erau inchinatori la idoli. Deci, intr-una din zile, adunandu-se oamenii acelei cetati, au mers la imparatul lor si i-au zis: “Ce sa facern, ca pierim de balaurul acesta ?” Iar el le-a raspuns: “Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea va voi spune”. Si prin descoperirea diavolilor, care locuiau in idoli, pierzatori de suflete omenesti, un sfat ca acesta le-a aratat: ca de nu vor voi sa piara toti, sa dea in fiecare zi, la rand si cu sorti, fiecare pe copiii lor, fecior sau fata, spre mancare acelui balaur. Si a zis: “Daca va veni randul pana la mine, apoi si eu, desi am numai o fiica, si pe aceea o voi da”. Si oamenii au primit acel sfat imparatesc, dar, mai ales, diavolesc. Si, astfel legiuind, faceau dupa sfatul si randuiala aceea: isi dadeau toti cetatenii, mari si mici, pe copiii lor balaurului, in fiecare zi spre mancare, punand pe malul acelui iezer pe fiii si fiicele lor, cate unul, infrumusetandu-i cu buna podoaba, desi le era jale si plangeau mult pentru ei, iar balaurul acela, iesind, ii apuca si-i manca. Iar, daca le-a venit randul la toti oamenii cetatii aceleia, au mers la insusi imparatul, si i-au zis lui: “Iata, imparate, noi toti dupa sfatul si hotararea ta, am dat pe copiii nostri balaurului, dar acum s-a sfarsit randul; deci, acum, ce ne mai poruncesti sa facem ?” Raspuns-a imparatul: “Voi da si eu pe fiica mea, macar ca numai pe ea o am, iar, dupa aceea, ce ne vor descoperi, iarasi, zeii, eu va voi spune”. Deci, imparatul, chemand pe fiica sa, i-a poruncit sa se impodobeasca cu buna cuviinta si a plans mult cu toata casa sa, neputand sa strice randuiala aceea. Iar el cu ai sai, privind din inaltimea palatului cu ochii plini de lacrimi, o petreceau. Si, fecioara, fiind pusa pe malul iezerului, la locul cel obisnuit, sta acolo, tanguindu-se si asteptand sa iasa balaurul si sa o manance. Insa, din purtarea de grija a lui Dumnezeu, Care vroia sa izbaveasca cetatea aceea de pierzania trupeasca si sufleteasca, a venit acolo Sfantul mare Mucenic Gheorghe, ostasul Imparatului ceresc si, vazand pe acea fecioara stand pe mal si mult plangand, a intrebat-o pe ea de ce sta acolo si plange asa ? Iar ea i-a zis lui: “Bunule voinic, degraba fugi de aici cu calul tau, ca sa nu mori impreuna cu mine”. Iar Sfantul a grait catre dansa: “Nu te teme, fecioara, ci spune-mi mie ce astepti ? Nu ma voi duce, pana ce nu-mi vei spune adevarul. Pentru ce o zabovesti aici si plangi ? Si pe cine astepti ?” Deci, i-a spus lui fecioara toate, pe rand, despre balaur si despre ea. Si a zis catre dansa Sfantul Gheorghe: “Nu te teme, fecioara, ca eu intru numele Domnului meu, Dumnezeului celui viu si adevarat, te voi izbavi pe tine de la balaur”. Iar ea i-a raspuns “Bunule voinic, nu dori sa pieri cu mine, ci fugi si te izbaveste de moartea cea amara, ca nici pe mine nu ma vei izbavi de inghitirea balaurului, dar tu vei pieri”. Acestea graindu-le fecioara, catre Sfantul, acel balaur infricosator s-a aratat, iesind din iezer, si se apropia de obisnuita lui mancare. Pe acesta vazandu-l, fecioara a racnit cu mare glas, strigand: “Fugi, omule, iata, balaurul vine !” Iar Sfantul Gheorghe s-a insemnat cu chipul crucii si a chemat pe Domnul, zicand: “In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”. Si s-a repezit cu sulita asupra balaurului. Deci, invartind sulita, l-a lovit pe acela in gatlej si, ranindu-l l-a culcat la pamant, iar calul calca balaurul cu picioarele. Dupa aceea, Sfantul a poruncit fecioarei sa lege pe balaur cu braul si, ca pe un caine, sa-l duca in cetate. Iar poporul, privind, a inceput a fugi de frica. Iar Sfantul a zis catre dansii: “Nu va temeti, ci nadajduiti si credeti in Domnul Iisus Hristos, ca El m-a trimis la voi, ca sa va izbavesc de balaur”. Si a ucis Sfantul pe balaurul acela cu sabia, in mijlocul cetatii. Apoi, scotandu-l din cetate, l-au ars in foc. Atunci imparatul cetatii si tot poporul au crezut in Hristos si au primit Sfantul Botez. Si erau cei botezati ca la douazeci si cinci de mii, afara de femei si de copii. Si s-a zidit in acel loc o biserica mare si preafrumoasa, cu hramul Preasfintei Fecioare, Nascatoare de Dumnezeu si in cinstea Sfantului purtator de biruinta, Gheorghe, care, precum a izbavit pe fecioara de balaurul cel vazut, asa pazeste fara prihana Biserica lui Hristos si pe tot sufletul credincios, cu ajutorul sau. Dumnezeului nostru, slava, in vecii vecilor. Amin.

Canonul cel Mare

La Denia din Joia săptămânii a cincea se oficiază în Biserica Ortodoxă slujba Canonul cel Mare. Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul († circa 740 d.Hr.), este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de necesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră. Despre autorul Canonului, despre valoarea şi aplicabilitatea sa în lume vom aminti câteva lucruri în cele de mai jos.

Din punct de vedere al structurii, acest canon este un imn liturgic alcătuit din multe stihiri (peste 250), organizate în nouă cântări. Fiecare cântare începe cu un irmos (o strofă care dă tonul pentru stihirile care urmează) şi se încheie cu două laude de cinstire, una adresată Sfintei Treimi şi una către Maica Domnului. Acest imn mai este cunoscut şi sub denumirea de „Canonul Mare”, nu doar pentru numărul mare de stihiri, ci şi pentru profunzimea învăţăturilor teologice. Bogăţia şi frumuseţea canonului reprezintă pentru credincioşi un îndemn la pocăinţă şi la meditaţie biblică. În special, sunt evocate numeroase personalităţi ale Vechiului Testament care I-au slujit lui Dumnezeu cu mult devotament; astfel, credincioşii sunt îndemnaţi să fie primitori ca Avraam, să fie răbdători ca Iov, să fie ostenitori ca Iacob pentru împlinirea dorinţelor pe care le au, să fie postitori asemenea lui Moise.

Andrei Criteanul

Autorul Canonului, Sfântul Andrei Criteanul, s-a născut în Damascul Siriei, în jurul anului 660 d.Hr. Adolescent fiind încă, şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Sfântului Sava din pustiul Iudeii, din Ierusalim. Mai târziu a mers la Constantinopol ca reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului. În Constantinopol s-a îngrijit de tineri până la data când a fost ales mitropolit al Gortinei, localitate din Insula Creta - Grecia. În anul 712, la presiunea împăratului bizantin şi împotriva voinţei sale, a fost în partida monotelistă, dar a retractat mai apoi. Moare în anul 740 în localitatea Eresso, din Insula Lesbos - Grecia. Amintirea lui se face în fiecare an la data de 4 iulie.

Opera Sfântului Andrei Criteanul

Sfântul Andrei Criteanul a fost un bun orator şi poet. Ca orator a scris Omilii la diferite sărbători, prezentând pentru prima dată sistemul sărbătorilor. Însă cea mai importantă specie de poezie creştină pe care a redactat-o a fost Canonul, o nouă speţă a poeziei bisericeşti mult mai lungă în comparaţie cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (opt sau nouă bucăţi poetice cu structură şi melodie proprii). A scris idiomele, canoane la Învierea Dreptului Lazăr, la Duminica Mironosiţelor, la Naşterea Maicii Domnului, la zămislirea Sfintei Ana etc., creaţii din care se inspiră masiv Sfântul Teodor Studitul. A scris şi un mic poem de 128 trimetri iambici în care-şi exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic, din anul 651.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei şi a pocăinţei. Canoanele liturgice au apărut la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind în mare măsură imnurile liturgice numite condac. Sfântul Andrei Criteanul a fost considerat drept 'părintele canoanelor', fiind deci primul alcătuitor de canoane şi iniţiatorul acestei specii imnografice în Biserica grecească. Însăşi titulatura de 'cel mare' subliniază întinderea acestuia, un poem vast de 250 de strofe, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii.

Citit în primele patru zile din întâia săptămână a Postului Mare şi integral în Joia din săptămâna a cincea, Canonul cel Mare, datorită gândurilor înălţătoare pe care le transmite, temelor necesare în viaţa fiecăruia (smerenia, pocăinţa, străpungerea inimii), precum şi a profunzimii sale, devine un îndreptar şi un îndrumar pentru viaţa noastră. Conţinutul Canonului Mare este unul duhovnicesc, un profund dialog al omului păcătos cu propria conştiinţă, care-i atrage atenţia asupra celor săvârşite. Se poate observa alternanţa a două planuri: sufletul păcătos care-şi plânge păcatele pentru că nu a urmat calea drepţilor, ci a urmat largul drum al rătăcirii şi care din străfundurile inimii strigă: „Iartă-mă! Păcătuit-am la cer şi înaintea Ta!”, şi cel al fiinţelor umane ajunse la starea de îndumnezeire, prin pocăinţă.

Canonul cel Mare - unirea Testamentelor

În Canonul cel Mare se poate observa direct îmbinarea dintre Vechiul şi Noul Testament, o urcare şi o revenire permanentă la început. Prin unirea în Canonul cel Mare a troparelor vetero şi neo-testamentare, Andrei Criteanul arată că Vechiul Testament nu se împlineşte decât în Noul Testament şi, prin urmare, omul se întregeşte în Adam cel nou, Mântuitorul Iisus Hristos. Puntea de legătură reprezintă profeţii, prezentaţi adesea ca fiind cei care au trezit din nou conştiinţa venirii unui Răscumpărător şi au încercat adesea întoarcerea poporului ales. Din simpla observare a izvoarelor folosite la elaborarea Canonului vom observa cu cât rafinament a unit Sfântul Andrei Criteanul teologia vetero-testamentară de cea neo-testamentară.

În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul nu avem de-a face cu două testamente separate, ci cu unul singur care leagă ambele părţi, pentru că unitatea este nedespărţită. Deşi foloseşte un număr extrem de mare de citate din Pentateuh şi în special din Cartea Facere, Andrei Criteanul acoperă întreaga perioadă vetero-testamentară. Ceea ce este mai interesant este faptul că în citatele neo-testamentare Sfântul Andrei Criteanul foloseşte cu predilecţie textele celor patru Evanghelii - şi în special textele Evangheliei lui Luca, Apostolul umanităţii - şi mai puţin celelalte scrieri. De la cântarea a 8-a, citatele vetero-testamentare dispar cu totul, abundând acum citatele neo-testamentare, precum şi câteva aluzii la kerigma apostolică. Prin raportarea continuă de la Vechiul Testament la Noul Testament omul este chemat să treacă puntea de la cel vechi la cel nou, de la omul cel păcătos şi înstrăinat de Dumnezeu la făptura cea nouă în Iisus Hristos.

Despre frumuseţea Canonului

Referindu-se la frumuseţea şi importanţa sa, teologul grec Ioannis Fountoulis a scris următoarele: „(Canonul cel Mare) nu este nimic mai mult decât un cântec de lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale. Poetul se găseşte la sfârşitul vieţii sale. Simte că zilele lui sunt puţine, viaţa lui a trecut. Meditează la moarte şi la judecata dreptului Judecător, care-l aşteaptă. Vine să facă o retrospecţie, o trecere în revistă a duhului lumii. Se aşază ca să discute cu sufletul său. Însă darea de seamă nu este încurajatoare. Lanţul cel greu al păcatului îl strânge. Conştiinţa îl verifică. Şi poetul plânge mereu pentru prăpastia faptelor sale rele. În plânsul acesta se ia la ceartă cu retrospecţia din Sfânta Scriptură. Însă legătura plânsetului cu Scriptura este foarte naturală. Ca om al lui Dumnezeu, poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca să îşi evalueze destinul său.

Cercetează unul câte unul modelele sfintei cărţi. Rezultatul comparaţiei este de fiecare dată groaznic şi cauză a noilor bocete. A imitat toate faptele rele ale tuturor personajelor istoriei sfinte, însă nu şi faptele cele bune ale sfinţilor. Nu îi rămân decât pocăinţa, zdrobirea şi refugiul în mila lui Dumnezeu. Şi aici deschide perspectiva optimistă a poetului. A găsit pocăinţa la uşa Paradisului. Nu are să prezinte fructele pocăinţei; oferă însă lui Dumnezeu inima sa zdrobită şi sărăcia duhului său. Modelele biblice: al lui David, al vameşului, al desfrânatei şi al tâlharului îl încurajează. Judecătorul se va milostivi şi de acesta, care a păcătuit mai mult decât toţi oamenii”.

(Informaţii preluate din Ziarul Lumina; Sursă bibliografică de referinţă: Dimitrios Tsamis, Ekklisiastiki grammatologia, Editura 'Pournara', Thessalonic, 2001, pp. 204-5; Ioannis Fountoulis, Megas Kanon, în: 'Logiki Latreia', Patriarhon Idrima Paterikon Meleton, Thessalonic, 1971, pp. 55-62; Pr. Ioan G. Coman, „Patrologia, Sfânta Mănăstire Dervent”, 1999, p. 194)

Sfaturi pentru familia creștină: Citeşte Sfânta Evanghelie!

Cuvântul plin de har al Evangheliei este puternic să alunge plictiseala şi tristeţea şi să te liniştească.

Te sfătuiesc să citeşti mai des şi timp mai îndelungat Evanghelia, îndeosebi pe cea după Ioan. Să citeşti astfel ca urechile tale să audă: chiar dacă înţelegi sau nu, citeşte. Cuvântul plin de har al Evangheliei este puternic să alunge plictiseala şi tristeţea şi să te liniştească; însă să citeşti un timp mai îndelungat, recunoscând o astfel de ispită îngăduită de către Dumnezeu spre încercarea ta şi descoperirea zălogului interior, străduindu-te spre vindecarea bolii sufleteşti cuibărite prin metoda evanghelică, arătată de către Domnul Însuşi, care spune: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi dobândi linişte sufletelor voastre”. Domnul spune şi prin Apostolul Său: „A mea este judecata, Eu voi răsplăti”; adică încredinţează-i totul Domnului, şi El va răsplăti, pentru că tu n-ai putere să răsplăteşti, chiar dacă ai vrea.

 Sfântul Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 158

Super-marketul lui Dumnezeu

“Înainte cu mult timp mergeam în autobuzul vieţii. Şi într-o zi am văzut o plăcuţa pe care scria: Super-marketul lui Dumnezeu. Şi am rămas suprins! Când m-am apropiat, uşa s-a deschis larg şi m-am aflat înăuntru. M-au întâmpinat angajaţii. Şi m-am umplut iarăşi de uimire…erau îngeraşi! Unul dintre ei s-a apropiat zâmbind şi mi-a dat un coş. Cumpără cu înţelepciune tot ce vrei! mi-a zis.

Erau de toate acolo. Întâi am pus în coşul meu multă Răbdare, preţioasa Iubire şi Înţelegere. M-am gândit: acestea îţi trebuie mereu oriunde te-ai duce. În continuare am luat o sacoşă de Înţelepciune şi două sacoşe de Credinţă. Sfântul Duh era peste tot şi L-am lăsat să mă pătrundă. M-am oprit puţin, dar mai încolo am văzut Puterea, indispensabilă în luptă. Imi trebuie şi Binecuvântare, Smerenie şi Recunoştinţă m-am gandit eu. Le-am procurat şi pe acestea.

În sfârşit m-am apropiat de casă pentru plată. Când m-am apropiat, am văzut şi Rugăciunea şi Înfrânarea. Sigur aveam nevoie de amândouă, pentru că ştiam că, odată ieşit din magazin, aveam să întâlnesc păcatul. Pacea şi Bucuria, precum şi Doxologia erau în ultimul raft. Deci m-am apropiat de casă şi l-am întrebat pe înger:

- Cât îţi datorez?

Acela a zâmbit şi a spus cu simplitate:

- Ai luat toate câte ti-au trebuit?

- Da, i-am zis. Cât datorez?

A surâs şi mi-a zis din nou: Suma este plătită de mult. A plătit-o Hristos Cel Întrupat, Cel Răstignit, Cel Înviat!”

Paisie Aghioritul: Mica Filocalie, Editura Edumeniţa, 2009.