Gâlceava călugărească - 500 de ani de la Disputa din Heidelberg

În data de 26 Aprilie a anului 1518  Martin Luther avea ocazia să își susțină o parte din tezele proprii în cadrul conventul anual al ordinului călugărilor augustinieni din Germania. Prin aceasta se declanșează răspândirea publică a ideilor lui Luther în partea de sud vest a Germaniei.  Acest eveniment istoric a fost comemorat printr-o serie de evenimente de către Biserica Evanghelică din Baden și de către renumita Universitate Heidelberg. Un act festiv a avut loc în 26 aprilie în Aula Magna din vechea universitate. Rectorul Bernhard Eitel și episcopul evanghelic Johannes Cornelius Bundschuh au rostit cuvintele introductive. Decanul Facultății de Teologie dien Heidelberg a prezentat contextul istoric al  Disputei din Heidelberg.  Germanistul Joachen Hörisch și profesoara de teologie sistematică Friederike Nüssel au încercat să prezinte  câștigul adus de această celebră dispută pentru timpul actual. Duminică 29. Aprilie 2018 simpozionul dedicat acestui eveniment s-a încheiat cu o slujbă religioasă în catedrala Sfântului Duh din Heidelberg la care a predicat cea mai cunoscută teoloagă luterană germană a momentului doamna Margot Käßmann. 

Disputa din Heidelberg a fost platforma oferită lui Martin Luther de către duhovnicul și învățătorul acestuia Johannes von Staupitz, întâistătătorul călugărilor augustinieni din imperiul german, pentru a discuta, după metode academice, propunerile de reformă care erau deja vehiculate în rândul călugărilor augustinieni. Manuscrisul și foile tipărite pentru uzul celor care trebuiau informați sau  care patricipau ca ascultători la disputa publică nu s-au păstrat. O copie timpurie a acestor documente publicată în Olanda a fost găsită de către istoricul bisericesc Walther von Loewenich. Acesta analizează și descrie tezele disputate în Heidelberg în lucrarea ”Theologia Crucis” pe care le cataloghează ca fiind un punct important în drumul lui Luther spre Reformă.

Întradevăr tezele din Heidelberg bazate pe Sfânta Scriptură și pe citate din sfinții părinți prezintă o concentrare radicală a tuturor opiniiilor teologice din lucrările pe care Luther le-a scris până la acea dată. Luther renunță la gândirea metafizică tradițională care îl reprezenta pe Dumnezeu drept un motorul omniprezent al mișcării când afirmă: ”Nu se numește cu bună dreptate teolog acela care vede și înțelege făptura cea nevăută a lui Dumnezeu prin lucrurile Lui [din cosmos], ci se numește cu bună dreptate teolog cel care prin ființa văzută și îndreptată spre lume a lui Dumnezeu[= prin Iisus Hristos] înțelege realitatea concretă a patimii și crucii [Mântuitorului]. Doar de la Crucea Mântuitorului - accentuează călugărul augustinian față de toți cei prezenți - se poate obține o înțelegere potrivită a lui Dumnezeu. Numai atunci când   îl vedem pe Dumnezeu în Hristosul care suferă, în taina Lui cea ascunsă în slăbiciunea și lipsa de apărare a  celui Răstignit îl putem recunoaște cu adevărat. Dumnezeul cel Răstignit este singurul care inversează prin jertfa sa toate categoriile puterii și ale afirmării de sine, este singura formă prin care poate fi receptată realitatea divină. Iar singurul mod prin care ne putem raporta la acest Dumnezeu a cărui tărie se arată în slăbiciunea maximă a Lui este actul credinței. Luther întrerupe prin asta  alianța dintre puterea politică și puterea religioasă care stăpânea spațiul public din vremea antichității târzii. Renunță la teologia gloriei și a biruinței creștinismului asupra tuturor concurențelor religioase și se (re-)întoarce la teologia crucii.

Această radicalitate a teologiei crucii nu va fi urmărită însă consecvent nici de Martin nici de bisericile evanghelice care s-au născut din reforma lui. Doar din revelarea lui Dumnezeu în suferința de pe cruce nu se pot face nici alianțe cu puternicii veacului de acum, nici nu se poate construi o teologie istorică pe care să se fi fundatentat în vremea aceea poporul creștin sau națiunea creștină ori să se poată argumenta  în zilele noastre din puct de vedere teoretic drepturile fundamentale sau drepturile omului.   De la teologia crucii s-a argumentat în apusul creștin doar un lucru: expansiunea ideologică a unor interese de stăpânire. În cel Răstignit Dumnezeul creștinilor este de partea celor care au pierdut orice importnță socială  și prin Cel Răstignit Dumnezeu este una cu cei aflați în suferință. Durerea existențială a morții absolute lui Dumnezeu (pe Cruce) pe care o formuleză fiul unui pastor evanghelic Friederich Nitzsche este ultima radicalizare a înțelegerii lucrării lui Dumnezeu plecând de la Persoana lui Iisus Hristos după cum a fost aceasta prezentată în teologia lui Luther. 

Aceaste teze radicale din teologia crucii nu au fost discutate decât parțial la Heidelberg. Știm aceasta din dintr-un raport adresat filologului Beatus Rhenanus de către călugărul dominican Martin Bucer, reformatorul de mai târziu al Straßburg-ului. Cauza acestei ignorări parțiale nu a fost doar lipsa timpului ci și din cauză că Luther nu a dorit să își încarce și provoace prea mult ascultătorii.  Martin Bucer a fost extraordinar de încântat de opiniile teologice exprimate de Luther încât a devenit imediat din adept al lui Erasmus din Roterdam ucenic al lui călugugărului cerșetor și harismatic din Wittenberg. Același lucru se poate spune și despre studenții teologi din Heidelberg care au fost electrizați de tezele lui Luther și care mai târziu au aplicat reformat viața bisericească cum ar fi: Johannes Breny, Theobald Billicanus, Franz Irenicus,  Erhard Schnepf, Martin Frecht, Sebastian Franck și Sebastian Münster. Prelegerea unică a lui Luther în mănăstirea augustinienilor din Heidelberg a contribuit la marcarea definitivă a multori intelectuali din acea epocă care au contribuit la răspândirea acestor idei mai ales în orașele imperiale.

Textul latin al tezelor poate fi consultat în volumul întâi al ediției critice a operelor lui Luther publicat la Weimar (https://archive.org/details/werkekritischege01luthuoft) paginile 353-355 și pledoaria argumentativă susținută de Luther se poate analiza în cele 20 de pagini care urmează.