Cum ajunge un copil să creadă în Dumnezeu? - Educaţia religioasă este întotdeauna o lucrare colectivă

"Legea s-a dat prin Moise; harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos"

(Evanghelia după Ioan 1,17)

Cum ajunge un copil să creadă în Dumnezeu? Întrebarea aceasta mi-am pus-o şi mi-o pun de nenumărate ori. Nu doar pentru că mă gândesc la educaţia propriilor copii în credinţa ortodoxă moştenită de la înaintaşi, pe care mi-o asum în viaţa de zi cu zi. Deoarece trăim într-un mediu pluralist unde creştinismul este îndepărtat pas cu pas din viaţa publică şi statul monopolizează abuziv sistemul educaţional iar creştinii sunt împărţiţi în zeci de grupări care se obstrucţionează reciproc întrebarea enunţată la început devine deosebit de acută şi actuală.
La slujba de confirmare a unor adolescenţi de confesiune catolică - slujbă echivalentă cu Taina mirungerii de la ortodocși -  s-a mulţumit oficial celor care au participat la educarea religioasă a acestor copii. Atunci au fost enumerate alături de părinţi persoanele active din următoarele instituţii: grădiniţa catolică, programul de tineret al bisericii romano-catolice şi cursurile de catehizare ce au premers confirmării.
Sunt oamenii aceştia toţi cei care au participat la educarea religioasă a copiilor? Nu a participat oare şi alţii? De ce nu sunt amintiţi bunicii care învaţă pe ce mici şi alte rugăciuni pe care părinţii zilnic stresaţi le-au uitat? Nu participă oare şi vecinii care au grijă de copil când acesta îşi pierde cheia de la intrare şi în care copilul are încredere? Nu au influenţat şi emisiunile de televiziune care au dezbătut întrebările fundamentale legate de viaţă şi moarte? N-a folosit ora de religie în care întreaga clasă a putut discuta în mod deschis despre problemele esenţiale ale vieţii?
Un vechi proverb african spune " pentru a educa un copil, este nevoie de un sat întreg." Acest lucru se poate spune şi despre educaţia religioasă. Toţi locuitorii unui sat mărturisesc mai bine sau mai rău cu vorba sau cu fapta propria concepţie religioasă şi contribuie la formarea celorlalţi credincioşi.
În satul modern un loc de cinste îl are şcoala şi în centrul ei mulţi dintre profesori şi profesoare. Adolescenţii germani, catolici sau evanghelici, au parte până la confirmare de câte două ore de religie pe săptămână timp de 8 ani, în total 640 de ore de religie. Şi în aceste ore de religie nu li se prezintă doar informaţii neinteresante sau enciclopedice despre religiile lumii, ci li se prezintă şi conţinutul credinţei creştine în a cărei tradiţie au fost botezaţi. Iar profesorii lor le prezintă argumente plauzibile despre creştinism. Copii noștrii, ai românilor ortodocși din Germania, nu au parte de acest drept. Nu că nu ar fi pregătit cadrul legal sau bunăvoința sistemului educațional german. Acestea așteaptă de multă vreme ca reprezentanții bisericii noastre să livreze programele de învățămâmt. care de prin 2007 nu mai vin. Copii românilor de aici pot doar să participe la orele de religie ale colegilor lor dar acestea le prezintă un alt adevăr care nu este întotdeauna ortodox.
Ora de religie contribuie după părerea mea deosebit de mult la formarea religioasă a omului. Şi nu degeaba toţi profesorii de religie din Germania primesc o împuternicire din partea bisericilor de aici pentru a putea preda religia în şcoală. Şi sunt legaţi nu doar formal de biserica lor. Şi nu de puţine ori tinerii preoţi, la evanghelici şi tinerele preotese, relatează despre profesorii de religie pe care i-au avut ca fiind factorii hotărâtori care i-au determinat a lua această cruce.
Înseamnă că trebuie să lăsăm educaţia religioasă doar în seama şcolii? Nu, dimpotrivă: pentru educarea religioasă a unui copil avem nevoie de un sat întreg. Şi toţi cei care sunt în preajma copilului fac parte din acest sat....inclusiv reprezentanții bisericii noastre din diaspora care ar trebui ca după atația ani să prezinte o dată programele școlare pentru disciplina religie ortodoxă ministerului cultelor.

Heidelberg,
14. Martie 2012